Bănescule, for whom the bells tolls… Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.

Ai fraze ce curg parcă din ”Izvorul Tămăduirii” : ” Libertatea de expresie este sacrosanctă în democrație, dar, ca orice este omenesc, nu dumnezeiesc, are și frontiere. Acestea sunt fixate de rațiune, bun-simț și realitatea însăși. Abia libertatea de a te certa personal cu ele este nelimitată. În acest context realist, un jurnalist onest și obiectiv NU este un propagandist”.

Frumos, parcă mi se umezesc ochii, sfânta milă, aud și clopotele de la Sfînta Vineri, poruncile, aud poruncile: ” Să nu scrii de șefi! Să nu gândești decât în țarc: jurnaliștii nu ar avea „în fișa postului” dreptul de a pune sub semnul întrebării deciziile unei instituții publice. L-am mai auzit pe unul, cu ceva vreme în urmă, spunând că: un ziar nu are păreri personale asupra unui eveniment-subiect. Ziarul doar prezintă și descrie respectivul eveniment. Fără păreri personale. Eu am trecut prin astea. Le știu bine, știu cum funcționează cenzura: se transformă în autocenzură.

Sunt convins că ai văzut ”Puterea și Adevărul”, un film, unul în care concluzia, sau una din ele suna așa: ”Mai bine să greșești alături de Partid, decât, decât să ai dreptate împotriva Lui, a partidului”. Puterea, puterea întodeauna va încerca să suprime adevărul.

Glăsuiești precum Ioan în pustie: ”Libertatea de expresie este sacrosanctă în democrație, dar, ca orice este omenesc, nu dumnezeiesc, are și frontiere. Acestea sunt fixate de rațiune, bun-simț și realitatea însăși.” Păi cum: aplicăm criterii morale, ideologice, nu legea .

Bănescu încearcă să respingă acuzația de cenzură, însă o face printr-o redefinire subiectivă a termenului: „A acuza de cenzură pe oricine discerne între fake-news și adevărul atent evitat nu e chiar o probă de onestitate și obiectivitate.”.

Doamne Ajută, așa se spune, peste tot și în toate, iar eu, un biet jurnalist vin și închei cu niste paragrafe din ”Jurnalul Fericirii” a părintelui Nicolae de la Rohia

1. Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbești, să lupți, să te afli în treabă. (Să nu-ți vezi de treburile tale, ci de treaba dreptății, care-i adevărata treabă a fiecăruia). Restul e verbalism, spaimă, nimicnicie. Nu ține nicio scuză, nicio explicație.
2. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător: căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.
3. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: «Nici Eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui». Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai «senioriale» însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Iată ce a scris Marius Tucă: „Mie tot nu-mi vine să cred cum au dat ăştia lovitura de stat, nu ăştia de la Curtea Constituţională, că ăştia au fost…, adică te aşteptai de la ei. Dar cum au dat ăştia de la BEC, nişte iluştri anonimi puşi să redacteze înainte de a da hotărârea. Au venit aşa într-o duminică seara şi ne-au tăiat lumina, au tăiat democraţia, au tăiat ce mai rămăsese din statul ăsta şi aşa mafiot”, spune Tucă în clipul video intitulat „Democrația a fost călcată în picioare”.

Tot Părintele Nicoale: Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere, zău, nu era dacă nu se năştea. Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte roboţi nătângi. Şi nişte laşi, sufletul politic presupune o doză minimală de curaj. Să punem capăt discriminării politicii. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici”.