SORIN GRECU: Povestea lui Bogart, recordmanul hoţilor din România, cu 565 de ani acumulați de condamnări!

Se numeşte Torok Francisc Bogar (gândac – în limba maghiară). Toată lumea îi spune, de o viaţă, Bogart, după numele actorului care l-a întrupat pe eroul din celebrul film „Casablanca”, cu care aduce puţin la chip. La ora interviului avea 60 de ani dar, la scurt timp după aceea, în anul 2009, a trecut la Domnul. Mic de statură. Extrem de slab. Dacă s-ar fi născut în Occident ar fi ajuns, precis, jocheu. Dar fiind pământean de-al nostru s-a făcut hoţ. Şi nu oarecare. 

A fost poreclit „regele” hoţilor din România. 

Asta pentru cei peste 565 de ani acumulaţi de condamnări, din care 21 petrecuţi efectiv în temniţă. M-a sunat, precipitat și poruncitor, pe telefonul mobil, dându-mi întâlnire. Naiba ştie de unde o fi făcut rost de numărul meu de telefon. Ajung rapid la el acasă, undeva în cartierul clujean Abator, într-o garsonieră curăţică. Mă întâmpină împreună cu nevasta lui, o ţigăncuşă între două vârste, cu un chip blajin. Aflu că-i e nevastă legitimă de peste 24 de ani. Refuză să-mi spună cum a reuşit să-mi afle numărul şi-mi zâmbeşte misterios. Apoi începe direct şi-mi spune ce-l doare: „Uitaţi ce s-a întâmplat. De câteva săptămâni am primit somaţie de la Primărie să părăsesc această locuinţă socială ce mi-a fost atribuită, pentru că e revendicată de foştii proprietari. Chiar că nu ştiu ce să mă fac. Nevasta mea are toate bolile din lume şi eu, pe lângă faptul că sufăr cu nervii, abia mai văd. Asta înseamnă pentru noi cea mai cumplită lovitură – iar dacă vom fi nevoiţi să ajungem din nou în stradă vom fi terminaţi” – conchide el. Fumează, nervos, ţigară după ţigară. Apoi continuă: „Mă simt de parcă m-aş fi întors în timp. Când eram copil, părinţii mei au ajuns alcoolici şi boschetari, după ce un miliţian fioros din epocă ne-a alungat din casa de pe strada Răsăritului. Părinţii mei s-au îmbolnăvit, tata a şi murit – şi, după ani de procese când, în sfârşit, am câştigat procesul cu miliţianul, de teamă, nu ne-am mai întors în casă. Am rămas pe străzi. Apoi a murit şi mama, iar eu m-am mutat la căminul întreprinderii «Tehnofrig». Am început să beau şi apoi să fur. Beam şi furam. Aproape niciodată nu eram treaz. Au fost mii de furturi, care de care mai năstruşnice. Dar majoritatea sfârşeau cu «happy-end»: Gherla, Poarta-Albă sau cine ştie ce altă închisoare.” 

Mă priveşte scrutător prin ochelarii săi cu lentila groasă şi continuă: „Am fost boschetar începând cu anul 1976. Dormeam prin tufe, ganguri, scări de bloc şi cine ştie mai pe unde. Mi-ar trebui o săptămână să vă povestesc pe unde am dormit. Apoi, suferind şi de o boală psihică, m-am perindat prin ospicii, unde am cunoscut bolnavi care se credeau regi, prinţese şi preşedinţi de stat. Am stat internat la: Borşa, Nucet, Zam, Tulgheş. Din toţi acei ani am rămas cu o singură învăţătură: bogatul din ce mult are nu-ţi oferă nici măcar un zâmbet, dar boschetarul îşi împarte bucata de pâine găsită în tomberon până şi cu o pisică.”

Loviturile din „Era Ceauşescu”

Îşi continuă acesta povestirea: „Cele mai tari lovituri le-am dat în «Era Ceauşescu» şi acestea ar fi jaful de la magazinul «Central», soldat cu o pagubă de 240 de mii de lei (echivalentul a patru «Dacii» pe atunci), furtul casetei cu bijuterii de pe strada Clinicilor, vânzarea unei case cu teren de pe Cetăţuie, spargerea «Bijuteriei» de pe str. Dr. Petru Groza şi multe, multe altele. Am să vă povestesc doar vreo două isprăvi de-ale mele, fiindcă mi-ar lua o lună să vi le descriu pe toate. Cea mai spectaculoasă lovitură a fost, desigur, cea din 1979, când am spart, împreună cu nişte tovarăşi, magazinul «Central». Era chiar de 23 August. Fraierii defilau şi oamenii de ordine făceau cordon – adică ne păzeau pe noi să ne facem bine treaba. Am lucrat fain, am intrat prin spate, n-a trebuit decât să deschidem o nenorocită de uşă. Pe care o ştiam atât de bine – pentru că noi, puşcăriaşii, am ridicat Centralul, ca nişte cetăţeni harnici şi devotaţi. Am dus-o bine o perioadă, însă am fost dat «în primire» nu datorită execuţiei, care a fost perfectă, fără cusur, ci datorită tovarăşilor care ne-au turnat după ce au fost prinşi de miliţie. Până ce m-au prins atunci am reuşit să dau cu «driblingul», pe Litoral, după «cârpele» fraierilor care făceau baie – şi n-am dus-o rău, fiindcă numai o pereche de blugi costa atunci o sută de lei”. O altă lovitură celebră în epocă a fost cea cu casa de pe Cetăţuie. Bogart era urmărit şi se ascundea la iubita lui, slujnică la o familie plecată în străinătate, aflată singură într-o casă ce fusese scoasă la vânzare, situată pe Cetăţuie. Citea ziarul cu o gaură în el, ca-n filme – ca să vadă orice mişcare. Deodată, apare un bărbat de la ţară interesat de casă şi de pământul dimprejur. Normal, Bogart i-a vândut terenul şi a încasat şi un avans de 20 de mii de lei. Cu acte în regulă, ştampilate. Când a ajuns în instanţă, după câteva luni, povesteşte Bogart, păgubaşul a venit cu toporul ascuns sub haină ca să-i taie capul. Comentează savuros infractorul: „Când l-a scos să mă lovească, miliţienii de la instanţă l-au evacuat imediat din sală. Iar eu am scăpat fără să mai fiu condamnat nici măcar cu cinci minute”. „Au fost multe – rememorează Bogart – şi mai mari şi mai mici. Odată mă dusese dl. Asăvoaie (n.n.: preşedintele Fundaţiei «Prison Fellowship România», decedat în anul 2013) la Preasfinţitul Vasile Someşanul (la rândul său plecat, în 2021), ca să mă determine să renunţ la băutură. Când am ajuns sub patrafirul Prea-Înaltului, ce să fac? Dumnezeu să mă ierte, că eu nu l-am putut ierta pe părinte. I-am luat doar o bancnotă – avea mult mai multe – fiindcă atâta îmi trebuia ca să mă dreg, după beţie. 

O altă lovitură frumoasă a fost cea cu caseta plină de bijuterii de pe strada Clinicilor. Eram împreună cu fratele meu Banyai Gabi, fost luptător de performanţă (n.n.: Mort și el în urma cu câţiva ani, de tuberculoză, la Sanatoriul de la Săvădisla, fost coleg cu autorul acestor rânduri, în perioada când acesta, persecutat de comuniști, lucra pe un modest post de portar de noapte la Cooperativa “Metalurgia” din Cluj-Napoca. Acest uriaş cu suflet de copil avea o pasiune neobişnuită, care l-a costat mulţi ani de puşcărie şi i-a grăbit, totodată, sfârşitul: bătea miliţienii pe oriunde-i prindea, după care intra mulțumit în temniţă). La un moment dat, trecând pe acolo, am zărit un pekinez cocoţat pe o fereastră, la soare. Ne-am zis: hai să-l furăm, că poate-l vindem şi bem ceva la o «bombă», pe undeva. Zis şi făcut. M-am urcat pe spatele lui şi când să prind câinele, văd în cameră, pe o măsuţă, o casetă. Sar înăuntru şi, după ce o deschid, găsesc o mulţime de bijuterii. Printre ele o brăţară de 24 de karate, în greutate de 200 de grame. Nu le-am ştiut valoarea reală şi le-am risipit pe toate pentru nimic, pe băutură.”

Pocăinţa

Încheie, resemnat, „regele hoţilor”: „Acum sunt bolnav şi bătrân şi m-am pocăit, pot să spun. Nu mai beau şi nu mai fur, orice ar fi. Trăim, eu şi soţia mea, din două pensii de handicapaţi. Mâncăm la cantina Episcopiei Ortodoxe din Cartierul Mănăştur şi eu adun toată ziua fier vechi şi deşeuri de hârtie. Şi tocmai acum, când am ajuns pe calea cea bună, cei de la Primărie ne aruncă din nou în stradă? Dacă acest lucru se va întâmpla, o să fie o catastrofă „biblică”, pentru că mă apuc din nou de hoţii. Şi-atunci să-i ferească Dumnezeu. Dar nu vreau să încep din nou cu infracţiunile. Nu mai vreau să nenorocesc pe nimeni, fiindcă acum trăiesc din amintiri. Mă duc mereu la pescuit, pe malul Someşului, dar de fapt acesta este doar un pretext, ca să mă pot gândi la ce-am făcut bun sau rău în viaţă. Văd lumea în culori tot mai sumbre, ca printr-o ceaţă deasă, şi puterile mi-au slăbit. Dar, ascultaţi-mă: un cal de curse poate ajunge, cândva, gloabă, însă dintr-o gloabă nu poţi face niciodată un cal de curse. Nu-mi doresc nu ştiu ce. Nu neg, sunt puţin nebun – dar chiar atât de prost nu sunt... Vreau doar o locuinţă cât de mică, o debara, un veceu chiar, unde să-mi aşez capul. Atâta nu merit eu, oare?”

(Din volumul “Viața lucrează cu alte date”, Ed. EIKON, 2012)