Revoluția din decembrie 1989 a zdruncinat puternic România. Se ajunsese la capătul răbdării, iar oamenii nu au mai putut suporta dictatura. Chiar dacă și astăzi există multe întrebări fără răspuns despre acele zile, nimeni nu poate contesta că ele au reprezentat o cotitură majoră în istoria noastră.
În acel moment, alegerea unui nou imn național era mai mult decât un gest simbolic. Era nevoie de un cântec care să exprime dorința de libertate, de demnitate și de renaștere. Versurile lui Andrei Mureșanu au caracterizat poate cel mai bine acea stare de spirit. România trebuia să iasă din închisoarea fricii, iar poetul ne îndemna să ne trezim din „somnul cel de moarte”, să ne deschidem ochii și să ne redobândim curajul.
Dar oare i-am deschis suficient?
Evocarea istoriei noastre i-a îmbărbătat pe tinerii care au ieșit în stradă în 1989. Mai are aceeași putere și astăzi? Mai reușește imnul să trezească în noi responsabilitatea față de țară sau a rămas doar un ceremonial pe care îl ascultăm în picioare, fără să-i mai auzim mesajul?
Viața nu este deloc ușoară. Mulți români simt că deciziile importante nu mai sunt întotdeauna luate în interesul lor, iar în spațiul public se vorbește adesea despre pierderea controlului asupra unor resurse și despre dependențe economice sau politice. În acest context, întrebarea revine firesc: cât de actual este, de fapt, imnul nostru? S-a gândit Andrei Mureșanu că versurile sale vor traversa aproape două secole și vor continua să provoace generații întregi?
Noi, bistrițenii, nu putem decât să fim mândri că un asemenea vizionar s-a născut pe aceste meleaguri. Și totuși, uneori am impresia că strigătul lui a rămas aproape singur, ca o voce pe care timpul a acoperit-o cu rugină. Parcă nici vremelnicii vremii nu mai aud îndemnurile poetului și nici nu mai simt răspunderea pe care acesta le-o transmite peste veacuri.
Astăzi, într-o zi de aducere aminte, mi-ar fi plăcut ca întreaga țară să privească spre Bistrița, orașul în care numele lui Andrei Mureșanu este rostit cu respect și recunoștință. Poate că de aici, din orașul imnului, ar fi trebuit să pornească o transmisie națională, pentru ca ecoul „deșteptării” să se audă din nou în toate colțurile României.
„Acum ori niciodată”, spune poetul.
Dar mai este acest „acum”?
Partidele politice par să se joace, uneori, cu răbdarea oamenilor și chiar cu destinul țării. Cetățeanul vede scumpiri la gaze, energie și carburanți, în timp ce privește neputincios cum privilegiile clasei politice par să rămână neatinse. Se vorbește despre noi structuri administrative, despre funcții și sinecuri, iar toate acestea sporesc sentimentul că distanța dintre conducători și cei pe care îi reprezintă devine tot mai mare.
Oamenii murmură. Apar proteste și greve. Nemulțumirea există, dar de multe ori pare lipsită de forța care să schimbe cu adevărat lucrurile.
Andrei Mureșanu scria: „Preoți, cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină…”.
În 1989, oastea era alcătuită din copiii și nepoții României, din oameni care și-au asumat riscuri uriașe pentru libertate. Astăzi, lumea este cu totul alta, iar provocările sunt diferite. Securitatea țării, conflictele din apropierea granițelor și noile amenințări ne obligă să privim cu seriozitate spre viitor și să ne întrebăm dacă suntem pregătiți pentru încercările care pot veni.
Poate că adevărata întrebare pe care ne-o adresează imnul nu este doar dacă ne-am trezit odată, în decembrie 1989.
Poate că întrebarea este dacă avem puterea să ne trezim de fiecare dată când România are nevoie de luciditate, solidaritate și curaj.
Pentru că imnurile nu îmbătrânesc. Îmbătrânim noi atunci când încetăm să le mai înțelegem.
Iar îndemnul lui Andrei Mureșanu rămâne, poate mai actual ca oricând:
„Acum ori niciodată.”
COMENTARII