Că România este în haos nu mai este o surpriză pentru aproape nimeni. Parcă nimic nu mai funcționează așa cum ar trebui. Corupția a ajuns la niveluri greu de acceptat, legile sunt adesea ignorate, justiția se mișcă greu, oamenii rămân cu sentimentul că nimeni nu răspunde pentru nimic, iar cei ajunși în funcții par hotărâți să rămână acolo cât mai mult. În același timp, traiul de zi cu zi devine tot mai greu, prețurile cresc, iar luminița de la capătul tunelului pare să se îndepărteze.
Ne-am împotmolit. Și, poate mai grav, nu mai vedem foarte clar cine ar putea să ne scoată de aici.
La porțile țării pare că se pregătește o altă realitate. Se fac planuri, se împart interese, se așteaptă momentul potrivit, iar România pare uneori mai degrabă un teritoriu de cucerit economic decât o țară care își apără cu fermitate interesele și identitatea.
Dacă privim puțin în urmă, constatăm că, de prea multe ori, vârful țării – locul de unde românul așteaptă decizii, direcție și speranță – nu a reușit să ofere ceea ce societatea avea nevoie. Am avut conducători marcați de vechi reflexe politice, am avut oameni incapabili să se lupte cu sistemul, am avut președinți preocupați mai degrabă de imagine, de confortul puterii sau de jocurile politice decât de responsabilitatea uriașă pe care o presupune conducerea unei țări.
Și poate că aici se află una dintre marile noastre probleme: am confundat prea mult timp funcția cu formarea, poziția cu valoarea și autoritatea cu puterea.
După 1989 ni s-a spus că România trebuie să lase în urmă monarhia și să aleagă un președinte democratic, care să apere interesele poporului. Am ales. Și am tot ales. Dar întrebarea rămâne: cât de mult au fost apărate, cu adevărat, interesele României?
Experiența ultimelor decenii ne obligă să punem această întrebare fără patimă, dar cu luciditate.
Moartea Regelui Mihai a fost, poate, unul dintre cele mai puternice momente în care România a simțit din nou respectul lumii. La căpătâiul Majestății Sale au venit oameni importanți ai Europei, reprezentanți ai marilor case regale și personalități ale lumii politice. România a fost privită atunci cu respect și emoție, iar imaginea țării noastre a căpătat o demnitate pe care, poate, prea puține dintre instituțiile noastre au reușit să o transmită în ultimele decenii. A fost un moment în care coroana, chiar fără a mai avea putere politică, a arătat câtă putere simbolică poate avea asupra imaginii unei țări. Poate că tocmai aici trebuie să căutăm o întrebare pe care am evitat-o prea mult: dacă România și-ar putea reabilita imaginea și prestigiul prin redescoperirea și, de ce nu, prin recuperarea rolului Coroanei în viața țării?
Nu este vorba doar despre nostalgie și nici despre întoarcerea mecanică la trecut. Este vorba despre educație, cultură, formare, responsabilitate și respect pentru propria țară, dar și despre posibilitatea ca instituția Coroanei să ofere din nou României un reper de continuitate, neutralitate și reprezentare. Poate că o Coroană reabilitată nu ar rezolva singură problemele țării, dar ar putea contribui la reabilitarea imaginii ei, la recâștigarea respectului și la reconstruirea unei idei de demnitate națională.
Pentru a conduce o țară nu este suficient să câștigi alegeri. Trebuie să fii pregătit pentru această responsabilitate. Formarea unui om care va ajunge să reprezinte milioane de oameni nu poate începe în momentul în care intră în politică. Ea trebuie să înceapă din copilărie, prin educație, disciplină, cultură, respect pentru istorie și pentru oameni.
Chiar și lucrurile care par simple se învață. Felul în care te prezinți în fața lumii, felul în care pășești într-o sală, cum vorbești, cum asculți, cum te porți într-o întâlnire oficială, cum reprezinți o națiune – toate acestea țin de o educație care se construiește în timp, nu se improvizează odată ajuns într-o funcție.
Poate că a venit momentul să înțelegem că România nu mai are nevoie doar de oameni care știu să câștige alegeri. Are nevoie de oameni formați să conducă.
Avem nevoie de educație politică, de cultură, de competență și, mai ales, de oameni care să înțeleagă faptul că o funcție publică nu este o recompensă, ci o responsabilitate.
„Originea sănătoasă” nu poate fi criteriul după care alegem conducătorii unei țări. Nici originea, nici familia, nici averea, nici relațiile. Criteriul trebuie să fie valoarea omului, educația lui, caracterul, competența și capacitatea de a pune interesul național înaintea celui personal.
Altfel, vom continua să ne învârtim în același cerc, schimbând oameni și partide, dar păstrând aceleași metehne. Iar dacă am pierdut Coroana, poate că nu este prea târziu să ne întrebăm dacă, odată cu ea, nu am pierdut și un reper de continuitate și demnitate pe care România ar putea avea curajul să-l redescopere.
România încă nu este o țară pierdută. Mai are resurse, oameni valoroși, cultură, istorie și o extraordinară capacitate de a se ridica. Dar pentru aceasta trebuie să-și recapete încrederea în propriile valori și să înțeleagă că respectul internațional nu se cerșește și nu se cumpără. Se câștigă prin ceea ce ești și prin ceea ce faci.
Experiențele ultimelor decenii ar trebui să ne fie suficiente.
Poate că a venit timpul să nu mai visăm la imposibil, ci să construim posibilul.
Și poate că România mai are încă șansa de a-și recâștiga respectul, demnitatea și prețuirea internațională. Poate că, într-o zi, va trebui să avem curajul unei dezbateri adevărate despre Coroană și despre locul pe care aceasta l-ar putea avea într-o Românie modernă. Nu ca o întoarcere sentimentală în trecut, ci ca o posibilă formă de reabilitare a prestigiului țării și de recuperare a unui reper pe care istoria ni l-a lăsat. Pentru asta trebuie, înainte de toate, să învățăm din nou să ne respectăm pe noi înșine.
COMENTARII