el major și ea minoră

Citeam postarea unui cărturar revoltat pe altul, care numise cultura noastră minoră. Cuvântul folosit în context a fost insultă. Mă îndoiesc de posibilitatea reala de a insulta o cultură pentru simplul motiv că orice cultură este deasupra insultelor și a altor demersuri mondene, iar dacă ceva poate fi insultat, acel ceva fără îndoială că nu este cultură.

A împărți culturile în majore și minore este o birocrație absurdă, deoarece o cultură este unică prin felul ei și în consecință nu suportă termeni de comparație sau încadrarea într-o ligă superioară / inferioară ca la fotbal. Cu politizarea culturii e altceva, dar politizarea nu a folosit niciodată culturii, a fost eventual utilă politicienilor și atât.

La fel de greu mă împac și cu ideea vorbitului în numele poporului. Se subînțelege a întregului popor, din moment ce lipsește orice precizare în legătură cu poporanii reprezentați, ca să nu mai vorbim despre absența oricăror consultări cu poporul înaintea rostirii în numele celui din urmă. Am frisoane de fiecare dată când mă întâlnesc cu asemenea exprimări fiindcă sunt constrâns să-mi pun întrebarea dacă fac parte sau nu din poporul în numele căruia se exprimă vorbitorul. Am mai descoperit și o platformă media a poporului. O fi și a mea? Din ce vorbire se face acolo am mari rezerve. Nu sunt singurul care nutrește astfel de îndoieli, dovadă editorialul pe care l-am citit recent.

Falsa expertiză ne pândește la tot pasul, inclusiv în lumea literelor. Culmea este că în literatură, falsa expertiză îsi închipuie că este singura autentică, pe fordul amintirilor din alta epocă. Ar fi frumos să mai fie așa, scrisul cu pana de gâscă și călătoriile cu poștalionul mai au farmec exact până la prima criză de isterie din cauza căderii netului pentru 5 minute.

Eu cred că există o constantă a editorialelor românești de la Caragiale și până azi: excesul de zel. La Caragiale e: nu majoritate, stimabile! U-n-a-n-i-m-i-t-a-t-e! În republica socialistă se vorbea doar în superlative și tot așa până în ziua de azi când în societatea noastră foarte conectată totul se face în forță, în mare forță! Exagerările nu pot fi rezonabile, doar rentabile și au început să se uzeze ca figura de stil. Hiperbola și sofismul sunt la mare căutare, pe măsură ce inovațiile media au părăsit informația și zburdă pe câmpiile verzi ale ficțiunii.

Ar fi suficient să scriu aici un nume de autor (nu contează dacă îl pomenesc de bine sau de rău) și automat ar urma comentariile laudative și injurioase care ar lăsa impresia de rating formidabil. Cum nu vreau să fac așa ceva, trebuie să-mi asum riscul vorbitului în numele propriei persoane: e posibil, chiar probabil să nu le placă nici unora, nici celorlalți. O societate polarizată nu cunoaște calea de mijloc.

Z. D.