Interviu (imaginar) cu Andrei Mureșanu

În preajma Zilei Imnului Național, m-am gândit că cel mai potrivit mod de a onora simbolul sonor al demnității noastre este să revin, imaginar, în dialog cu cel care a aprins conștiințele în 1848: poetul Andrei Mureșanu, fiu al Bistriței și autor al poemului Răsunetul, devenit mai târziu Deșteaptă-te, române! – imnul unei națiuni însetate de libertate.

L-am “găsit” în preajma casei sale din centrul orașului, cu vocea ușor răgușită, dar cu privirea pătrunzătoare, ca o lumină care încă mai poate străpunge nepăsarea noastră de azi.

⸻

1. Maestre, după o lungă perioadă, poemul dumneavoastră a devenit Imnul Național al României. Cum vă simțiți astăzi, când momentele importante ale țării sunt deschise cu versurile dumneavoastră?
Andrei Mureșanu: Mă simt onorat să fiu pe buzele oricărui român. Mă bucur că, în marea lor majoritate, oamenii încă mai simt glasul pământului și al iubirii de neam. Aș vrea, însă, ca ei să nu doar fredoneze, ci să înțeleagă. Versul meu nu-i cântec de leagăn, ci strigăt de trezire.

⸻

2. Și totuși, vă văd trist… De ce?
A.M.: Păi, uitați-vă și dumneavoastră cum crește iarba în jurul meu… Iubesc natura, dar buruienile – ca și în istorie – trebuie smulse. Mă mai deranjează și porumbeii ăștia locali care mă „pictează” zilnic, iar cei de peste drum n-au găsit nici azi un furtun de apă ca să curețe măcar mâna cu care le spun, de 176 de ani, să aibă grijă de neamul ăsta.

⸻

3. Privesc la casa dumneavoastră… încuiată, tăcută, de ani de zile.
A.M.: Nu au vreme de noi, de valorile noastre. Noi nu aducem profit. Pentru unii, cultura și istoria sunt pagube în buget. Așa se face că, deși sunt născut aici, sunt mai respectat la Brașov decât în orașul care își spune, pompos, „Orașul Imnului Național”.

⸻

4. Totuși, au fost oameni care s-au împotrivit uitării. Scriitorul Alexandru Cristian Miloș, de pildă, în timpul dictaturii, s-a opus demolării casei dumneavoastră.
A.M.: Îmi amintesc acele zile. Macaralele și buldozerele erau deja pregătite. Dar poetul Miloș a scris la București și, brusc, s-a făcut liniște. Demolatorii au fost opriți. A fost o dovadă că, uneori, un singur condei poate învinge un întreg regiment de indiferenți.

⸻

5. A urmat apoi o perioadă frumoasă, cu recitaluri, întâlniri literare, poeți din toată țara…
A.M.: Da, da… Îmi amintesc cu bucurie. Versurile mele răsunau din nou, purtate de vocile celor tineri și ale celor încercați. A fost o vreme când poezia și demnitatea mai aveau loc aici, iar biblioteca orașului a fost inima acestor întâlniri.

⸻

6. Ce s-a întâmplat apoi?
A.M.: Ce se întâmplă mereu la noi. Casa a fost „predată” Primăriei, care a pus lacătul. E încuiată de ani buni. Nici nu mai știu dacă mai are mobilier în ea. S-ar putea ca singurul lucru „viu” să fie mucegaiul. Probabil așteaptă să se dărâme singură și apoi, într-o noapte cu hârtii bine semnate, va răsări un bar. Poziția e excelentă: centrală.

⸻

7. Sunteți trist, maestre?
A.M.: Cum să nu fiu? În timpul totalitarismului, au vrut să mă demoleze. Astăzi, mă condamnă la uitare. Tăcerea poate fi mai dureroasă decât piatra.

⸻

8. Și totuși, bistrițenii nu v-au uitat. Cei care cred încă în cultură, în spirit, în poezie, vă consideră simbol. Ce le transmiteți?
A.M.: Le spun că nu este târziu. Că literatura, muzica, evenimentele de suflet pot reaprinde scânteia. Casa mea nu e doar zid și acoperiș – e o conștiință. Dacă o redeschideți, dacă o umpleți din nou de poezie, veți simți cum se trezește în noi acel „ceva” care ne unește. Voi, urmașii mei, aveți obligația de a nu lăsa în adormire neamul nostru.

⸻

9. Doamne, cât adevăr. Sper ca aceste gânduri să nu fie doar auzite, ci și ascultate.
A.M.: Eu cred că da. Chiar și azi, printre cei care decid, există oameni care simt poezia și respectă memoria. Speranța, dragul meu, nu moare decât atunci când renunțăm să o rostim.

⸻

10. O ultimă întrebare, maestre. Dacă ați scrie astăzi un poem care să pătrundă din nou în sufletul românilor, ce ați scrie?
A.M.:
„Deșteaptă-te, române!”