O duminică cenușie, bulevarde aproape pustii și un oraș care pare să-și fi pierdut, pentru o zi, strălucirea.
În această duminică de octombrie, Parisul mi s-a părut mai trist ca niciodată. Chiar și atunci când plouă abundent, orașul își păstrează pulsul, își trăiește agitația și își cheamă oamenii pe străzi. Astăzi, însă, totul părea posomorât, ca și cum peste Orașul Luminilor s-ar fi așternut nu doar norii toamnei, ci și o neliniște greu de ignorat.
Era ziua de după superba manifestare academică desfășurată în eleganta ambianță a Salonului Opéra de la InterContinental Paris Le Grand, o seară a distincțiilor, a culturii și a întâlnirilor care ne-au făcut să uităm, pentru câteva ore, de grijile lumii. Dar era și ziua de după manifestațiile care au scos peste o sută de mii de oameni în stradă, însoțite de incidente și momente de violență, chiar dacă acestea nu au avut amploarea altor confruntări cunoscute de capitala franceză.
Am văzut și în seara precedentă măsurile impresionante de securitate: echipaje numeroase de poliție, polițiști călare, sirene și o prezență permanentă a forțelor de ordine. Astăzi, avertismentele autorităților și restricțiile au continuat să umbrească viața orașului. Teama de noi incidente, limitările privind adunările și restricțiile de circulație din anumite zone, mai ales pe timpul nopții, i-au determinat, probabil, pe mulți să rămână în case.
Am făcut și noi același lucru. De data aceasta, nu ne-am mai întâlnit nici cu Turnul Eiffel, nici cu Notre-Dame. Am rămas în apropierea Operei Garnier, sperând să regăsim măcar aici ceva din atmosfera zilelor trecute. Dar și bulevardele din jur păreau lipsite de viață. Terasele, de obicei animate, erau aproape goale, iar explicația nu putea fi pusă doar pe seama frigului.
Ne-am oprit totuși la una dintre ele. Am schimbat câteva cuvinte cu ospătarii, care ne-au întâmpinat cu zâmbete discrete, dar care observau și ei absența oamenilor. În jur, magazine încă închise sau protejate de panouri și grilaje întăreau imaginea unui Paris neobișnuit de tăcut.
Există momente în care un oraș nu mai vorbește prin monumentele sale, prin luminile vitrinelor sau prin forfota străzilor, ci prin ceea ce lipsește. Astăzi, Parisul ne-a vorbit tocmai prin această absență: prin mesele neocupate, prin bulevardele fără animație, prin pașii rari ai trecătorilor și prin sentimentul că oamenii preferă, pentru o vreme, siguranța casei în locul bucuriei de a fi împreună.
Mâine dimineață ne îndreptăm spre aeroport. Sperăm ca drumul să se desfășoare fără probleme, în condițiile în care avertismentele privind securitatea ne amintesc că situația se poate schimba oricând.
Plecam din Paris cu amintirea unei seri academice strălucitoare și cu imaginea unei duminici apăsătoare. Două ipostaze ale aceluiași oraș, despărțite de numai câteva ore: unul care celebrează cultura și valorile spiritului, altul care își caută liniștea în spatele ușilor închise.
Poate că mâine străzile se vor umple din nou, terasele vor prinde viață, iar luminile vor reda orașului farmecul său inconfundabil.
Până atunci, și noi așteptăm zile mai liniștite, cu bulevarde pline de oameni, cu zâmbete și cu acea bucurie simplă de a descoperi Parisul la pas.
Pentru că Parisul nu înseamnă doar monumente și istorie. Înseamnă oameni, întâlniri, libertatea de a te plimba și sentimentul că viața își urmează cursul firesc.
Iar când toate acestea dispar, chiar și pentru o zi, Orașul Luminilor pare să-și stingă, pentru o clipă, o parte din strălucire.
Dorel Cosma,Paris,25 octombrie,2026
COMENTARII