Săptămâna Patimilor: Vinerea Mare, ziua în care a fost răstignit şi a murit Iisus Hristos- O Hristoase care te rogi pentru cei ce te răstignesc și-i răstignești pe cei ce te iubesc

Imaginea nu este una plăcută ochiului: Hristos e singur, singur cuc, părăsit de toți și de toate, străpuns, chinuit, torturat. Un răstignit lângă alți doi răstigniți. Cumplită moarte, asta pentru că nu există răstigniți mai mici sau mai mari… Durerea nu are funcție, grade, scaun, scaun la cap. Doar coroană de spini, și asta plină de sânge închegat.

Miros de abator, mirosul lumii de după răstignire. De 2000 de ani peste tot e sânge, sunt răni purulente, totul pute a moarte. Învierea e departe, he, he, he, Mântuirea, da, mântuirea e doar un vis, un fum amăgitor… Actul răstignirii a fost serios, foarte serios, autentic. Știi, moartea e întodeauna serioasă și autentică, așa a fost cu răstignirea, atât de autentică încât până și apostolii și ucenicii erau convinși că trupul acela chinuit și în spasme ce atîrna pe cruce nu va învia.

NU VA ÎNVIA… toți au crezut… Erau zdruncinați în credința lor, toți se simțeau stingheri, cumva păcăliți… Luca și Cleopa pe drumul către Emmaus. Nu le venea să creadă… Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă… definitivă… peste tot e derută.. eșec… Catastrofă.

Numai strigătul ELI, ELI, ne dovedește că răstignitul nu s-a jucat cu noi. Și atunci ne-a tratat ca pe ființe libere, mature, capabile de-a încasa adevăruri neplăcure. Nu ne dă aforisme, nu face glumițe, ne dă sânge, chin și deznădejde. Aici și acum înțelegem de ce tâlharul cel bun e primul om care vede raiul, îl vede înaintea proorocilor, patriarhilor din Vechiul Testament, asta pentru că, a fost coleg de suferință cu Hristos.

Una e să stai sub Cruce, alta e să stai pe Ea, bătut în cuie, lovit, nenorocit, împuns. Metanoia tâlharului a fost totală, precum a Domnului Hristos: fizică și mentală. Durerea l-a convertit. El e primul creștin adevărat…

O Hristoase care te rogi pentru cei ce te răstignesc și-i răstignești pe cei ce te iubesc