11.06.2026
VOCILE DIN PIAȚA BISTRIȚEI
(poveste adevarata)
Era o seară fierbinte de iunie. Cald, foarte cald. Aerul părea că stă pe loc peste oraș, iar lumina amurgului se prelingea încet peste Bistrița. Am coborât până în Piața Decebal pentru câteva cumpărături mărunte. Mă strecuram printre tarabe, privind legumele, fructele și florile așezate cu grijă de oamenii care își petrec zilele aici, între speranța unui câștig modest și grijile cotidiene.
Ajuns în dreptul standurilor cu flori, am auzit un glas în urma mea:
— Ați lăsat baltă Bistrița, domnule!
M-am întors surprins. Am privit în stânga și în dreapta, iar omul mi-a făcut semn că mie îmi vorbește.
— Da, dumneavoastră. Ați lăsat Bistrița noastră. Aveam „Nunta Zamfirei”, ne adunam seară de seară, vorbea lumea de noi. Nu trebuia să cedați.
M-am apropiat zâmbind.
— Vă mulțumesc pentru aceste gânduri și pentru amintirile frumoase. Dar pentru toate acestea trebuie să existe și o conducere care să iubească orașul și să dorească să facă ceva pentru oamenii lui.
Vânzătorul de flori, un bărbat trecut de cincizeci de ani, tuns scurt și bine legat, a aprobat din cap.
— Așa este. Și noi încercăm să trăim aici. Dar atunci, vara, ne mai bucuram de un cântec, de un dans, de oameni veniți din lume. Era altceva…
Încet, fără să ne dăm seama, în jurul nostru s-au adunat câțiva oameni. Apoi și alții. Zece, poate cincisprezece. Și astfel, pe neașteptate, în mijlocul pieței s-a născut o adevărată „Poiană a lui Iocan” bistrițeană.
Se vorbea cu umor, cu ironie, cu revoltă și cu speranță. Oamenii zâmbeau, dar în spatele zâmbetelor se simțea nemulțumirea. Nemulțumirea omului simplu care vede, compară și înțelege mai mult decât cred cei aflați în fotoliile confortabile ale puterii.
— Ar trebui să vină aici cei care conduc orașul, să asculte glasul oamenilor — spuse cineva.
— Nu prea vin — răspunse altul. — Poate că se tem să audă ce spune lumea.
Discuția a alunecat firesc spre cultură, spre instituții, spre promisiuni și dezamăgiri.
— Ei, dar acum este un alt conducător cultural care spune că are proiecte extraordinare…
— Cine? Mustăciosul acela? — veni imediat replica. — Acela are grijă numai de gașca lui.
În jur se auziră râsete și aprobări.
— Mai vine câteodată prin piață cu plăsuța după roșii și castraveți, zise un alt bărbat. Noi îl vedem, chiar dacă stăm aici și nu prin birouri.
— Am citit prin ziare că s-a vorbit și despre niște angajări ciudate…
— Păi când angajezi oameni și le dai salariu fără să-i vezi la lucru, lumea se întreabă dacă este normal, răspunse cineva.
— Noi stăm aici de dimineață până seara și ne câștigăm pâinea cu greu. De aceea ne doare când auzim asemenea povești.
— Și Curtea de Conturi a trecut pe acolo, adăugă un bărbat mai în vârstă. Din câte am citit, au fost constatate nereguli. Dar noi nu vedem să se schimbe mare lucru.
— Asta este problema. Nu că s-ar fi greșit. Oameni suntem cu toții. Dar când apar semne de întrebare, ele trebuie lămurite până la capăt.
Discuția devenea tot mai serioasă.
— Oamenii spun că există și o condamnare de la ANI…
— Și dacă există, de ce nu se ține cont de ea? întrebă cineva.
— Pentru că lumea are impresia că unii sunt ținuți în brațe.
Pentru câteva clipe s-a lăsat liniștea.
— Asta e ceea ce ne doare, spuse o femeie. Sentimentul că legea nu este aceeași pentru toți.
— Noi i-am votat pe consilieri, nu? Ei ce fac?
Întrebarea a fost urmată de un val de râsete.
— Ce să facă? Cum spune primarul, așa votează.
— Și atunci unde mai este controlul? Unde mai este răspunderea?
— Curtea de Conturi spune una, oamenii spun alta, presa scrie, dar parcă nimeni nu aude.
— Ba aude, răspunse un bătrân. Numai că se face că nu aude.
Un alt participant la discuție aduse vorba despre anchetele despre care se discutase în oraș.
— S-a spus că au fost și cercetări, că au fost chemați oameni la declarații. După aceea însă nu s-a mai auzit nimic.
— Asta îi face pe oameni să creadă că există intervenții și protecții, spuse cineva.
— Și atunci apare întrebarea: mai există dreptate?
— Există, răspunse un bătrân cu glas liniștit. Numai că uneori ajunge foarte târziu.
Discuția a continuat și a ajuns la căminele culturale și la ansamblurile care au făcut cândva renumele orașului.
Un bărbat din Slătinița ridică mâna.
— Eu sunt din Slătinița. Căminul cultural e frumos, mare, modern. Dar să știți că nu cel care se laudă acum l-a făcut. A fost altcineva care a umblat pe acolo până s-a terminat. Acum e frumos, dar stă fără viață.
— Din păcate, așa este în multe locuri. Se inaugurează, se taie panglici și apoi se așterne uitarea.
Cineva aminti de Ghinda.
— Uitați-vă la Ghinda. O ruină.
— Și nimeni nu răspunde pentru asta.
Se înserase de-a binelea.
— Oameni buni, ne-am luat cu vorba și s-a făcut târziu — am spus. — M-am bucurat să stăm de vorbă și să văd că ne pasă încă de orașul nostru.
Dar înainte să plec, cineva a ridicat din nou subiectul care aprinsese discuția.
— Și cu „Nunta Zamfirei” cum rămâne?
Am zâmbit.
— A fost frumos. Foarte frumos. Și astăzi mă întâlnesc pe stradă cu oameni care mă întreabă de festival. „Nunta Zamfirei” a devenit un brand al Bistriței. Nu știu dacă și când va putea renaște, dar știu că a rămas în sufletul oamenilor.
În jur s-au auzit aprobări.
— Așa este…
— Era ceva al nostru…
— Și „Cununa de pe Someș” era a noastră, spuse un bărbat cu glas apăsat. Cum să desființezi un asemenea ansamblu?
— Mulți dintre cei care i-au cunoscut pe Cornel și Elvira Botoș își pun și astăzi aceeași întrebare.
Ne-am despărțit cu strângeri de mână și urări de sănătate.
— Să mai veniți!
— Cu drag.
Am pornit spre casă prin noaptea caldă de iunie. Mă simțeam mai ușor. Poate pentru că îmi spusesem și eu gândurile. Poate pentru că descoperisem că nu sunt singur.
Adevărata radiografie a unui oraș nu se face în rapoarte oficiale și nici în săli de ședință. Ea se face aici, între tarabele pieței, unde oamenii vorbesc liber și unde fiecare cuvânt vine direct din experiența vieții.
Vocile din Piața Bistriței nu sunt vocile unei opoziții și nici ale unei tabere. Sunt vocile unor oameni obișnuiți care vor să fie ascultați. Vocile celor care încă mai cred că orașul lor merită mai mult.
Iar aceste voci, chiar dacă uneori sunt ignorate, continuă să existe.
Și, mai devreme sau mai târziu, cineva va trebui să le audă.
Dorel Cosma
Bistrița, iunie 2026
CELE MAI CITITE ȘTIRI
DOUĂ EMBLEME ALE BISTRIȚEI FAȚĂ ÎN FAȚĂ:
05.06.2026
ULTIMELE COMENTARII
Viviana Axinte
17.04.2026Da am văzut modalitatea tinerilor de a asculta orice reproducere video, "pe repede înainte". Probabil și pentru faptul că sunt bombardați de informații și asta e modalitatea lor de a face selecția informației.
la articolul NU JUCĂM CU CĂRȚILE PE MASĂ
Ioan Godja
15.04.2026Un text care pune pe gânduri și surprinde o realitate tot mai vizibilă. Cultura ar trebui să fie pulsul unei comunități, nu doar o prezență în bugete. Oare doar Bistrița se află în această situație? Mă tem că nu… Din păcate, nu este singură — sunt tot mai m...
la articolul 15 Aprilie – Ziua Mondială a Artei
Florian Cosoiu
13.04.2026Un sincer BRAVO!
la articolul IGF – O Uniune Mondială de Folclor implicată în viața contemporană
samara
26.01.2026"Greetings, We would like to inquire about the possibility of advertising through a hosted article on your website transilvaniajurnal.ro. The content of the article will be tailored to align with the theme of your site and will feature a hyperlink leading to a casino /...
la articolul Concert cu trupa 7 Pași la Rockwave Tavern din Baia Mare
COMENTARII