A doua zi după victorie

Prima zi a fost frumoasă. Am plâns, am râs, ne-am îmbrățișat pe străzi, am pus filtre tricolore pe poze, am scris cu caps lock ISTORIE. Dușmanul a fugit, tiranul a căzut, steagul flutură corect politic. Am făcut live-uri. Am făcut 300 de story-uri. Ne-am simțit mari, drepți, nemuritori. Eroii zilei.

A doua zi ne-am trezit mahmuri.

Gunoiul tot acolo e. Țevile tot sparte sunt. Conturile tot goale. Vecinul tot nesuferit. Șeful tot prost. Doar că acum nu mai avem scuza dictaturii. Înainte era simplu: nu merge țara pentru că e dictatură. Acum nu merge țara pentru că... noi? Nu, imposibil. Trebuie să fie o greșeală.

Asta e tragedia clipei de după victorie: euforia expiră mai repede decât iaurtul lăsat la soare. Iar realitatea care vine după nu e mai blândă decât cea dinainte de dictatură. E chiar mai rea, pentru că e lucidă și are pretenții. În timpul dictaturii înduri foamea eroic. După victorie, ți se pare intolerabil că pâinea nu e caldă și unsă cu unt franțuzesc.

Victoria nu închide un cont, deschide o factură. Și lumea, săraca lume, stă la ușă cu extrasul. Ieri striga "Vrem victorie!". Azi strigă "Vrem autostrăzi, spitale, salarii triple, dreptate instant și trafic de Copenhaga până la prânz, că am câștigat, nu?". Nerăbdarea de după victorie e singura care bate viteza gloanțelor de dinainte.

Și atunci, cum se explică miopia asta istorică, această incapacitate de a vedea că după 40 de kilometri de marș prin noroi nu ajungi direct la bufet suedez?

Simplu. Prin narcisism.

Am inventat o mașinărie perfectă de anulat rațiunea și i-am dat wi-fi gratuit. Se numește social media.

Înainte, omul avea o oglindă mică în baie unde își vedea coșurile. Acum are o oglindă uriașă, globală, care îi spune non-stop că e unic, esențial, formator de opinie, luptător în prima linie din fotoliu. Dictatura a fost, pentru mulți, primul filtru bun de Instagram. "cum am luptat eu cu dictatura". "Eu și rezistența". "Eu plângând pentru patrie". Like, share, inimioară.

Epidemia narcisistă a făcut un miracol: a transformat victoria colectivă în accesorii personale. Nu am câștigat noi, a câștigat *povestea mea* despre cum am câștigat eu. Și dacă povestea mea e perfectă, de ce realitatea nu e?

De ce mai e sărăcie? Eu am dat share.

De ce mai e corupție? Eu am pus hashtag.

De ce nu curge lapte și miere la robinet? Păi eu am stat treaz până la 2 noaptea să mă cert cu un bot rus în comentarii.

Raționamentul s-a evaporat. A rămas doar reflexul: dacă eu m-am simțit erou o zi, lumea îmi datorează o viață de erou.

Așa că a doua zi după victorie ne vom certa tot pe noi. Ne vom acuza că am furat victoria. Ne vom urî între învingători cu mai multă pasiune decât ne-am urât dușmanul. Pentru că dușmanul era departe și urât. Noi suntem aproape și avem Wi-Fi.

Victoria, dragii mei, nu e finalul filmului. E momentul în care se aprinde lumina în sală și vezi că tot cinema-ul e mizerabil și trebuie măturat. Doar că nimeni nu mai vrea să măture. Toată lumea vrea să fie pe afiș.

13 octombrie 2026