În ultima perioadă am avut posibilitatea să călătoresc frecvent, folosind companii aeriene diferite și trecând prin numeroase aeroporturi internaționale.Nu despre companiile de zbor vreau însă să vorbesc, ci despre aeroporturi, pentru că ele reprezintă, cred eu, una dintre cele mai fidele oglinzi ale unei țări. Prima impresie pe care o primește un vizitator nu este oferită de un muzeu sau de o piață centrală, ci de aeroportul în care aterizează.
Plecând de acasă, primul contact este, de regulă, Aeroportul Internațional din Cluj. Față de „hambarele” de altădată, schimbarea este evidentă. Aspectul general răspunde astăzi cerințelor unui aeroport modern, iar investițiile realizate în ultimii ani sunt vizibile. Mai există însă loc pentru îmbunătățiri, mai ales în ceea ce privește partea tehnică și organizarea controlului de securitate.
De multe ori, pasagerii sunt puși în situații greu de înțeles. Când trebuie să scoți cureaua de la pantaloni, apoi ochelarii, iar un bagaj este verificat de două sau chiar de trei ori doar pentru că în el se află câteva diplome, este firesc să apară nervozitatea. Ea se transmite de la călători la personal și invers. Regulile trebuie respectate, fără îndoială, însă ele pot fi aplicate și cu calm, profesionalism și respect. Autoritatea nu se măsoară prin severitate excesivă, ci prin eficiență și bun-simț.
Nici aeroportul din București nu oferă întotdeauna imaginea pe care o merită capitala României. Preocuparea pentru confortul pasagerilor pare adesea secundară. Scaunele din zonele de așteptare sunt insuficiente, în timp ce spațiile comerciale domină întregul ansamblu. Dacă vrei să stai jos, ajungi aproape obligat să consumi într-un local ale cărui prețuri sunt departe de puterea de cumpărare a multor români. Nu este de mirare că imaginea oamenilor întinși pe podea, în așteptarea unui zbor, a devenit una obișnuită în numeroase aeroporturi ale lumii. Aglomerația și lipsa unei curățenii impecabile completează un tablou care nu inspiră respect față de călător.
Există însă și exemple care demonstrează că se poate altfel.
Aeroportul din München impresionează încă din momentul în care te apropii de el. Eleganța arhitecturii se îmbină perfect cu o curățenie exemplară și cu un sentiment de ordine pe care îl percepi imediat. Odată intrat în terminal, ești întâmpinat de personal pregătit să ofere ajutor, inclusiv pentru utilizarea sistemelor automate de emitere a cărților de îmbarcare. Totul funcționează firesc, fără agitație, fără ton ridicat și fără stres inutil.
Culoarele strălucesc de curățenie, magazinele sunt luminoase și aerisite, iar vitrinele te invită discret să le privești. Produsele alimentare sunt prezentate cu eleganță, iar calitatea pare să vorbească înaintea reclamelor. Anunțurile, clare și rostite în limbile de circulație internațională, îți dau sentimentul că faci parte dintr-o lume în care fiecare detaliu este gândit pentru confortul omului. Nu există improvizație, nu există haos. Există organizare.
Și atunci înțelegi că adevărata diferență dintre țări nu este dată doar de produsul intern brut, de zgârie-nori sau de autostrăzi. Diferența o fac lucrurile aparent mărunte: un zâmbet, o informație oferită la timp, un spațiu curat, un scaun liber pentru omul obosit, respectul față de timpul și demnitatea celui care călătorește.
Un aeroport nu este doar o poartă aeriană. Este cartea de vizită a unei națiuni. El spune lumii cât de bine știe acea țară să se organizeze, cât respect acordă propriilor cetățeni și oaspeților săi și cât de mult înțelege că civilizația începe din gesturile simple.
Am plecat din multe aeroporturi și am ajuns în multe altele. De fiecare dată am rămas cu aceeași convingere: înainte să cunoști un popor, îi cunoști aeroportul. Acolo începe povestea unei țări.
Iar dacă vrem ca România să fie privită cu respect, atunci trebuie să înțelegem un adevăr simplu: o țară nu este reprezentată doar de ceea ce se vede în centrul capitalei, ci și de primul loc în care călătorul îi atinge pământul. Aeroportul nu este doar o construcție. Este oglinda unei națiuni. Iar oglinzile nu mint niciodată.
Dorel Cosma
COMENTARII