O experiență interesantă și, aș spune, deosebită s-a consumat aproape în același timp, în două locuri din județul Bistrița-Năsăud. La Colibița – „marea de la munte” – bistrițenii au fost invitați la un concert aparte. Pe lac, într-un cadru spectaculos, o orchestră de aproximativ 60 de instrumentiști a reușit să transforme natura într-o sală de concert, iar muzica clasică a coborât, pentru o seară, din spațiile consacrate în mijlocul oamenilor.
A fost eleganță, a fost execuție artistică, a fost respect pentru public și, mai ales, a fost dorința de a apropia oamenii de muzica clasică.
Și poate că aici este partea cea mai interesantă a poveștii: nu a fost Noua Orchestră Transilvană, pe care eu o consider aproape abonată la banii publici bistrițeni și la evenimentele finanțate din bugetele locale. Nu a fost nici o formulă artistică alcătuită ad-hoc, în jurul acelorași obișnuiți ai finanțărilor publice.
Nu. A fost o inițiativă privată, susținută de o asociație culturală, fără solicitarea unor fonduri nerambursabile din partea administrației locale.
A fost orchestra New Hope, condusă de tânărul dirijor Octavian Lup, care a venit cu o altă perspectivă: un concert într-un spațiu neconvențional, pe lacul Colibița, într-un decor în care natura și muzica s-au completat firesc. Dirijorul s-a declarat încântat de acest cadru neobișnuit, iar publicul a avut parte de o experiență care nu se întâlnește în fiecare zi.
Nu știm cât a costat această „aventură” culturală. Și, sincer, nici nu cred că trebuie să ne intereseze în aceeași măsură ca atunci când nota de plată este achitată din bani publici. Este o inițiativă privată, iar organizatorii au ales să investească în cultură fără să apeleze la bugetul administrației.
De aceea, felicitări artiștilor și organizatorilor! Pentru un eveniment rar, elegant și, mai ales, pentru o cultură care poate exista și fără să golească buzunarele administrației locale sau ale instituțiilor publice de cultură.
Dar aproape în același timp, la Bistrița, parcul municipal a „beneficiat” de runda a doua a Zilelor Bistriței – SPOTIVAL, organizat de Primăria Bistrița și Palatul Culturii.
Nu este rău că se organizează evenimente. Un oraș are nevoie de cultură, de muzică, de întâlniri și de sărbătoare. Problema începe atunci când trebuie să ne întrebăm ce rămâne după ce scena se demontează.
De pildă, elogierea florilor de plastic mi se pare, ca să folosesc un cuvânt mai blând, cel puțin discutabilă. În plină vară, când natura oferă cu generozitate flori adevărate și verdeață, să transformi spațiile verzi în decoruri artificiale pare mai degrabă o chestiune de gust decât una de cultură urbană.
Și mai este ceva.
Spații verzi realizate și îngrijite cu trudă ani la rând au fost, inevitabil, călcate în picioare pentru că, se pare, nu s-a găsit un loc mai potrivit pentru desfășurarea evenimentului. Oare după atâta „tambalau” mai avem aceleași zone verzi în parc?
Surprinzător este și faptul că vocile ecologiste nu par să fi fost prea sonore. Poate că și ecologismul nostru începe să prefere verdele de carton în locul celui viu.
Nu vreau să intru acum în discuția despre calitatea artiștilor sau despre prestația artistică. Este o chestiune care poate fi analizată separat. Întrebarea mea este una mult mai simplă și, cred, mult mai importantă:
Ce rămâne după?
Rămân amintirile? Foarte bine.
Rămâne cultura? Cu atât mai bine.
Dar rămân și gunoaiele, spațiile verzi deteriorate și, mai ales, întrebarea care apare de fiecare dată când este vorba despre bani publici: cât a costat?
Cât a costat această a doua rundă a Zilelor Bistriței – SPOTIVAL? În ce calendar cultural a fost cuprinsă? Când a fost aprobată? Care au fost cheltuielile și onorariile? Cât a plătit administrația și pentru ce?
Nu mă aștept neapărat să primim răspunsuri. Nu am primit nici la alte numeroase evenimente realizate din bani publici (Zilele Bistriței – runda 1? „Poezia e la Bistrița”? Și lista poate continua…).
Dar întrebarea rămâne.
Și trebuie să rămână.
Pentru că Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public este încă în vigoare. Iar informațiile privind modul în care sunt cheltuiți banii comunității nu reprezintă un secret comercial și nici proprietatea personală a celor care administrează bugetul.
Astăzi poate că nu aflăm cât au costat unele spectacole, unele onorarii sau unele „fantezii” administrative. Dar asta nu înseamnă că întrebarea dispare.
Documentele rămân. Contractele rămân. Facturile rămân.
Și, mai devreme sau mai târziu, vine și momentul în care ele pot fi văzute.
Poate că aici este, de fapt, diferența dintre cele două modele pe care le-am întâlnit aproape simultan: la Colibița, cultura privată a demonstrat că se poate face un eveniment de calitate fără bani publici; la Bistrița, cultura finanțată din bani publici ne obligă să punem întrebarea cât costă și ce lasă în urmă.
Nu este o pledoarie împotriva banului public investit în cultură. Dimpotrivă. Cultura are nevoie de finanțare publică. Artiștii trebuie plătiți, instituțiile trebuie susținute, proiectele valoroase trebuie încurajate.
Dar tocmai pentru că sunt banii noștri, avem dreptul să știm cum sunt cheltuiți.
Iar cultura adevărată nu ar trebui să se măsoare doar în decibeli, lumini, scene și artificii.
Uneori, ea se poate auzi și pe lacul Colibița, într-o seară de vară, când șaizeci de instrumentiști cântă pentru oameni și pentru frumusețea locului.
Și poate că tocmai de aceea întrebarea merită pusă:
Cât costă cultura când vine din inițiativă privată și cât ne costă atunci când vine din buzunarul statului?
Răspunsul ar putea fi mai interesant decât spectacolul însuși.
COMENTARII