Banalitatea zgomotoasă și agitată pe care o numim destin

Teoria spune că banalitatea se strecoară în viața noastră când lipsește o miză serioasă. Adică, dacă n-ai de salvat lumea sau măcar o prințesă dintr-un turn, ești sortit să te scufunzi în platitudine. Și totuși, cine suntem noi să contrazicem teoria, când în fiecare dimineață ne trezim cu aceeași dramă existențială: Ce cafea să-mi fac azi? Aia banală, la filtru, sau aia un pic mai puțin banală, la ibric? Miza e uriașă, nu glumă!

Viața, dragii mei, nu e teoretică, e o demonstrație practică a banalității. E ca o rețetă de sufleu ratată, care se încăpățânează să rămână la fel de plată, indiferent cât zahăr sau ingrediente exotice mai adaugi. Scopul suprem, așa cum bine știm, e să rezistăm până se face seară fără să ne întrebăm prea des de ce?. O zi fără incidente majore e o victorie în sine. Nici nu e nevoie să facem vreo descoperire științifică, să scriem un best-seller sau să câștigăm la loto. E suficient să nu ne împiedicăm de pragul ușii, să nu uităm cheile în frigider și să nu ne dăm seama că am avut șosete desperecheate toată ziua. Asta, prieteni, e gloria cotidiană!

Victoriile? Desigur, victoriile! Acele mici capcane lucioase care ne fac să credem că merităm mai mult. Că am putea, poate, ieși din ciclul ăsta glorios de repetiții. Dar nu vă amăgiți! O victorie nu e decât o invitație la o nouă rundă de banalitate, dar cu un decor puțin schimbat. Ai câștigat un concurs de croșetat? Felicitări! Acum trebuie să croșetezi și mai mult, că doar ai câștigat. Ai fost promovat? Acum ai mai multe ședințe plictisitoare de care să te ocupi. E un cerc vicios al realizărilor care ne aruncă direct în brațele unei banale responsabilități noi.

Și înfrângerile? Ei bine, alea sunt, cum zice și cartea, la fel, cu minus în față. Adică, o banalitate cu o notă de tristețe, ca un film prost pe care-l vezi de două ori, din greșeală. Te scufundă un pic mai adânc în patul moale al lipsei de orizont, dar nu suficient cât să te scoți din zona de confort a plânsului în pernă. E doar o confirmare că da, universul e la fel de indiferent la suferința ta minoră, cum e și la bucuriile tale minuscule.

Și totuși, nimeni nu vrea să fie banal. E amuzant, nu?

Fuga de banalitate e motorul societății, care se sperie de prea multă liniște. Căutăm adrenalina în postări virale, în seriale cu zombie, în rețete complicate de pe TikTok. Orice, numai să nu ne simțim cu adevărat... obișnuiți.

Dar, să fim sinceri, până și goana asta e, la rândul ei, o formă de banalitate.

O banalitate zgomotoasă și agitată, care ne ține ocupați ca să nu ne dăm seama că de fapt, nu se întâmplă mare lucru.

Așa că, ce ar fi să îmbrățișăm banalitatea! E inevitabilă, e omniprezentă și, în esență, e doar o scuză bună să nu facem nimic prea serios până se face seară. Și apoi, desigur, să ne facem griji pentru cafeaua de a doua zi. E o miză, nu?