Deși sunt departe de casă, m-am bucurat să aflu că „Cununa de pe Someș” încearcă să renască. Mai mult, am fost invitat să fiu alături de cei care, după doi ani de la desființarea ansamblului, încearcă să pună din nou în mișcare ceea ce alții s-au grăbit să oprească.
Și poate că acesta este cel mai frumos răspuns dat celor care au crezut că, dacă desființezi un ansamblu, ai desființat și tradiția.
Nu. Tradiția nu se desființează printr-o decizie administrativă.
Se poate închide o ușă. Se poate lua un spațiu. Se poate îndepărta o echipă. Se pot face planuri și strategii de birou. Dar nu poți șterge ceea ce oamenii au construit în zeci de ani și ceea ce publicul a iubit.
Astăzi, după doi ani, apar din nou mugurii renașterii.
Cu trudă, dirijorul Anghel Urs și maestrul coregraf Teodor Pușcaș încearcă să readune oamenii, să refacă echipa și să redea ansamblului ceea ce i s-a luat: continuitatea.
Și aici apare ironia.
Pe ușile reprezentative ale Sălii „Corneliu Botoș” încă mai stă mărturia unei istorii pe care unii au încercat să o pună între paranteze. Sala care i-a făcut cunoscuți, sala în care s-au născut spectacole, emoții și generații de artiști pare să rămână încă sub „protectoratul” celor care au avut grijă să nu se întâmple prea multe.
„Cununa” trebuie să se întoarcă acasă. Și, dacă este nevoie, pare că trebuie să intre descultă în sala în care cândva a intrat cu fruntea sus.
Dar să nu uităm un lucru: nu cei care au demolat au ultimul cuvânt.
L-am spus de multe ori și îl repet: „Cununa de pe Someș” nu este proprietatea vremelnică a unei administrații. Este parte din patrimoniul cultural și afectiv al Bistriței. Este munca unor oameni, este memoria unor generații și este imaginea unei comunități care și-a dus cântecul și dansul mult dincolo de granițele orașului.
Am scris multe pagini atunci când am considerat că asistăm la demolarea acestui proiect. Am scris pentru că uneori, când ușile se închid, mai rămâne presa să țină lumina aprinsă.
Iată că lumina nu s-a stins.
Spectatorii au primit revenirea cu bucurie. Artiștii au revenit cu emoție. Iar această întâlnire dintre public și artiști spune mai mult decât multe explicații administrative.
Înseamnă că „Cununa” încă trăiește.
Sigur, drumul este lung. Nu poți reconstrui în câteva repetiții ceea ce s-a destrămat în doi ani. Este nevoie de oameni, de repertoriu, de disciplină, de bani, de susținere și, mai ales, de o administrație care să înțeleagă că un ansamblu folcloric nu este o piesă de mobilier pe care o muți după bunul plac.
Este nevoie și de o sală.
O sală adevărată. Nu doar de uși pe care să rămână afișe vechi.
Iar celor care au crezut că „Cununa” poate fi îngropată le-aș spune atât:
s-au grăbit.
Pentru că atunci când oamenii nu uită, când artiștii se întorc și când comunitatea își regăsește vocea, lucrurile pot fi îndreptate.
În noi, cum am mai spus, „e și număr și putere”.
De aceea trebuie să avem răbdare, dar nu și uitare.
Să avem speranță, dar nu naivitate.
Să susținem această renaștere, dar să nu ne mulțumim cu o revenire de o zi.
Cununa trebuie să renască. Cu adevărat.
Și poate că, într-o bună zi, cei care astăzi țin ușile închise vor înțelege că nu poți opri un cântec doar pentru că ai cheia în buzunar.
Pentru că vine o vreme când ușile se deschid, oamenii se întorc, iar cei care au dat ordine trebuie să dea și răspunsuri.
Iar timpul, până la urmă, nu uită.
COMENTARII