CATEDRALA DE APĂ – duhul sublimat în poezia lui Dorel Cosma

O carte de poezie autentică, din viața sa trăită, un chit esențial mozaic lingvistic, nu oricum, ci în patru limbi: română, engleză, italiană și franceză. Un demers literar ireproșabil, ca o dovadă de virtuozitate și simplitate nepervertită de modernitatea cu orice preț. Poezia nu are nevoie de explicații. Ea își găsește singură drumul către cititor…- spune autorul. Și continuă: Poezia mi-a oferit întotdeauna libertatea pe care alte forme de scris nu o pot avea. Desigur, poeții se nasc cu dorul de zbor, cu sângele clătinat în nirvana și efigii de stele, fâlfâind deliruri în văzduhuri topite deasupra lumii, poate căutând nemurire și glorie. Dorel Cosma, însă, nu are nevoie de glorie, el o are demult, nu mai are nevoie de fală și nu își ascunde frustrările în versuri. El pentru neuitare și izbândă comunică lucruri esențiale, trăite, exprimându-și, prin cuvinte meșteșugite, arderile interioare. Catedrala de apă este însuși viața omului ce trăiește în duh. Un duh fluid cum este sângele ce ne curge prin vene și artere. Apa acestei „catedrale”, nu înseamnă doar curgere, ci și purificare, memorie, renaștere și speranță. Cărțile sale sunt mărturisiri despre oameni și lumi.

Dorel Cosma s-a născut din Marele Dor al  curcubeului de pe cerul Năsăudului ce vrea să bea apă din râul ce trece prin Cetatea Bistriței. Este urmașul celor trei magi, care au urmat steaua ivită pe cer pentru eliberarea românilor înrobiți de secole, dar și cu o precară zestre culturală și literară: Mureșanu, Coșbuc și Rebreanu. Aceștia, au intrat în Cetatea Bistriței, cu desagii îndesați cu lumina literelor de aur ale neamului românesc. Un miracol ce l-a făcut pe autorul acestor minunate versuri să aibă un peremptoriu simț al echilibrului, de infatigabil patriotism românesc, să ducă o luptă fățișă cu ploșnițele partinice, cu cei ce răstălmăcesc strigătul de luptă al Imnului Național, și, mai ales, Răsunetul din gura alesului trimis de Dumnezeu pentru poporul lui. Dorel Cosma este acel activist cultural de care orice comunitate are nevoie, prozator, eseist și poet, ridicat din vrăjite vaduri voievodale, cu o gândire bogată ce îți îndeamnă sufletul să zburde în epifaniile unor iubiri statornice și să ne rupem din chinga tristeților noastre mioritice.

Este un OM umblat pe toate meridianele lumii, apreciat pretutindeni, posesor al nenumăratelor diplome, premii și ales în fruntea unor asociații culturale mondiale. Și, contrar acestor uluitoare biruințe, este de o modestie desăvârșită. Toată viața a visat cu ochii larg deschiși între cărți și a crezut în miracol, măreție și biruință. Așa cum crede în prietenie și adevăr. Locuiește pe ulița visului frumos – 1 Decembrie – ziua Națională a României, mândru că un înaintaș al său a scris celebrele versuri ale imnului nostru. Arde în inima și sufletul său mare trei miracole tămăduitoare: unul de maci roșii înfloriți în lanul de grâu – soția, o cunună de spice galbene, aurite de grâu, adusă acasă la cel mai bun gospodar – băiatul Dorian și o câmpie, cum numai în grădina raiului poți vedea, de in înflorit- Doris, fetița sa. Sub drapelul întins peste țară stă scris un crez și un îndemn pentru copiii săi:  Muncește./ Învață. / Cartea îți va fi scut și armă. O comoară transmisă din generație în generație, până la sfârșitul zilelor.

Dorel Cosma știe, ca nimeni altul că trăim un timp istoric în care legile au devenit fărădelegi, în care viitorul este o ușă zidită din interior. Un cuvânt șters din dicționarul speranței. Un drum desenat cu creta pe asfaltul ploii. (Cartografia întunericului). În aceste circumstanțe e mai mult sigur că paznicii țării sun hoți, orbi sau sluți, după circumstanțe. Câinii eutanasiați. Ithaca din inima noastră a fost vândută sau dăruită străinilor. Neclintirea noastră din credință și normalitate a fost și este zi de zi exorcizată, și nu mai știm cum s-ar mai putea naște din acest uter malign, al începutului de secol XXI, un nou prunc izbăvitor pentru neamul românesc.

Dorel Cosma, rămas orfan după mamă, într-un februarie înfrigurat, a crescut în căldura de sub cerga de lână a cuvintelor lui Coșbuc și Rebreanu, cum un bulb de humă cu miez de aur. Născut din dor, cu dor în el se întreabă și explică De ce Dorul este Dor, într-o poezie emblematică.pentru că dorul în limba română, intraductibil, este clopotul care bate fără sunet, nu se explică. Se trăiește. Acum la ceasul bătrâneților timpurii copilul din Dorel își amintește cu pioșenie de vremea copilăriei, în care mâinile mamei ca două aripi de înger îl mângâiau. Mama a fost, toată viața, lacrimă albastră, lumină învăluită în dor! Se apropie Crăciunul, dar ne întrebăm ”Unde e Crăciunul de altădată? ”Acum singurătatea se așează pe scaun confortabil / poți vorbi, / despre guverne de carton, / parlamente de hârtie, / politicieni cu buzunare mari și gânduri mici.  (Crăciunul în liniște). Colindele au devenit sărace, Moș Crăciun nu mai aduce daruri, / doar timp să mai stăm…. Românul stă / ca un copac fără anotimp, / cu rădăcinile adânci / într-o memorie caldă. ( Colindele sărăciei). Gândul zboară la copilărie, cănd încă Crăciunul era fabulos, Moș Crăciun cu umerii strâmți cobora pe hornul casei cu un sac mare plin de daruri. Și afară era ger, și cobora din cer dumnezeire, și pace sufletească de lerui-ler…

Dorel Cosma (nume după sf. Cosma, doctorul fără de arginți), poartă în el semnele metamorfozelor ce nasc îngeri cu grații sprijinite pe propriul creier, cu vocația simțirii și devotamentului, ce devoră infinituri, în orizonturile neamului românesc. Mulțumesc lui Dumnezeu, că am avut privilegiu de a fi contemporan cu el, chiar prieten și trăitor inspirat de elanul său funciar și ființial, îmbogățindu-mă cu fertile sensuri pentru formarea unei conștiințe literare proprii. În prejma lui mă risipesc într-o atmosferă blândă, generoasă și calmă.

Sibiu, 8 Noiembrie 2026

IOAN GLIGOR STOPIȚA