CRONICA DE CARTE: Jurnal de cititor/ scriitor: Primejdia Fericirii. Mărturisiri din penumbra unei cărți mari

La eveniment a participat ca invitat special preotul și profesorul universitar dr. Ioan Chirilă de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Acesta este profesor de ebraică, doctor în Vechiul Testament, autor de lucrări de exegeză biblică și poet. Evenimentul a fost deschis de preoții Liviu Sugar de la Biserica Ortodoxă „Sfânta Ana” și Ștefan Borodi, coleg în slujire cu părintele Pintea la Biserica „Sf. Trei Ierarhi”. Ambii au subliniat devotamentul și colegialitatea părintelui Pintea, reflectate în numărul mare de participanți prezenți la această lansare.

CRONICA DE CARTE: Jurnal de cititor/ scriitor: Primejdia Fericirii.

Mărturisesc Părinte Ioan că, deși am vrut, nu am reușit să citesc ”Proximități și mărturisiri” la foc automat. Să strig ”Evrika” sau să spun Amin. Nu, nu am reușit, dar am citit-o cu nerăbdare și răbdare în fața fiecărei pagini, fără a simula cititul, așa cum nici Sfinția Ta nu ai simulat scrisul, nu aveai cum, scrisul tău riguros dar scris cu atât de multă smerenie că așa mi-a venit a spune : Cartea e pusă sub semnul Sfintei Treimi.

„Proximitatea este forma discretă a iubirii culturale.” „Proximități” sugerează un tip de geografie afectivă a culturii. „Mărturisiri” mută critica în zona sincerității, refuzând neutralitatea falsă. Titlul indică metoda autorului: critica prin apropiere și interpretarea prin intimitate controlată.

Citind, la modul cel mai serios, precum un cruciat în fața Ierusalimului ocupat de musulmani, m-am trezit rugându-mă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Nici un alt JURNAL, în afara de cel al Fericirii al Părintelui Nicolae de la Rohia nu m-a făcut să mai tresar atât de mult, să mă încrunt sau să mă facă să zâmbesc. Cartea nu e cea care nu te lasă să o lași jos, te obligă să faci aceasta, altfel nu o mai poți parcurge: stai, privești spre un punct fix și rumegi, macini cee ace a scris Părintele Ioan de la Runc.

Mai apoi, și nu în cele din urmă, cartea este o extraordinară poveste a mai multor destine comune: Ioan și Nicolae, Ioan și Violeta, Ioana , Andrei, Simion, doar că numele cel mai des scris este cel al Părintelui Nicolae, a lui Nicolae Steinhardt în toate vârstele sale, încât, precum în celălalt Jurnal, îl vezi aievea, îl auzi, parcă l-ai întreba și tu ceva, doar că el e acolo cu tine, dar, dar lângă el e Părintele Ioan de la Chintelnic.

Doamneee, Doamneee zice chiar unul ca mine, ce lacrimi de fericire în ochii Sfântului de la Rohia, ce bucurie că alter-ego-ul său, Părintele Ioan de la Chintelnic nu predică în pustie.

Cred Doamne, ajută necredinței mele…

Pagină după pagină, îl auzi pe părinte, așa scrie că îl auzi: inflexiunile vocii, tonurile sunt diferite, când curajoase, deseori smerite, chiar nervoase, ironice, mare și profesionist cititor e omul ăsta, domnule. Mai treci printre rânduri, pe urmă îl vezi pe părintele Ioan de la Chintelnic cum se ridică de la masa de lucru, scrutând spre un anume orizont, unul doar de el văzut: poate e un Înger acolo, un Arhanghel, Gabriel cred eu. Pe urmă, pe urmă vorbește Poetul: Dă jos haina asta, Părinte, dă-o jos, dar Părintele Ioan răspunde cu blândețe: Asta, asta, dragă poete nu se poate, nu se face pur și simplu! După care scrie așa: ” Pe Daniil Harms eu îl consider un scriitor extrem de realist. Prozele sale sunt de un realism Feroce. Realism a la Gogol din care se trage. Ironia lui e una tragică. Faptul că, citează din PATERIC mă îndreptățește să cred în jertfa lui pentru Adevăr și în iubirea lui pentru Hristos. Vă întrebați ce anume l-a marcat atât de mult pe un rafinatul intellectual Ioan Pintea. Iată ce anume: ” Un călugăr a intrat într-o criptă cu morți și a strigat: Hristos a Înviat. Iar ei i-au răspuns în cor: Adevărat a Înviat”.

E tipic Marelui său Învățătpr, asemenea pilde, texte din ruși, pentru că, Harms e de fapt Daniil Ivanovich Kharms, și e poet avangardist.E considerat unul dintre intemeietorii „literaturii absurdului”. Absolut detasat de „realismul socialist”. Аrеstаt sub аcuzаţiа dе „duşmаn аl рoрorului“, Harms a simulat schizofrenia și a convins comisia de specialitate că este bolnav psihic. Acest ultim truc l-a salvat doar pentru scurt timp, căci evenimente istorice sumbre au invadat realitatea. A murit dе foаmе lа 37 dе аni, în timрul Blocаdеi Lеningrаdului (1942), într-un ospiciu al NKVD-ului.

E tare de tot  Ioan Pintea dacă citează din Kharms, reabilitându-l în fața unei posterități care habar nu are de el. E suflet mare Părintele, o inimă ce pare să bată mereu pentru toți acești poeți, prozatori, scriitori și artiști plastici cu destine nefericite.

V-am spus eu: cartea lui Ioan Pintea a un îndreptar spre fericire, o perpetuă căutare a literaturii de sertar, samizdat, o carte ce vrea și reușește să integreze  marea cultură în Biserică și, pe care Ioan Pintea o iubește atât de mult: ”Mă simt bine și fericit sub părul de la Casa Parohială (n.red.- din Chintelnic)… Cândva o să scriu poate despre tinerețea părului de la Chintelnic. Deocamdată pot spune doar atât: îmbătrânește ! Arată schilod, ciung și, totuși măreț. Ca un om trecut din viață”.

Părul ăsta de la Chintelnic e chiar Ioan Pintea, așa este sau pare că este așa , un fel de autoportret în cuvînt. Și, vin repede cu ”banda martor”: la pagina 295, scrie așa: ” Pot vorbi în cunoștiință de cauză despre trădare, dezamăgire și mâhnire. Anul acesta am trăit pe propria piele și din plin faptul de a fi ”părăsit” de câțiva adulatori, care mai an își dădeau poalele peste cap de câtă prietenie și considerație îmi arătau și, prin urmare, din cauza bârfelor și a uneltirilor culturale și popești, schimbat ad-hoc cu alți câțiva noi amici necesari unor matrapazlâcuri la care eu nu m-aș fi dedulcit. Mi s-a făcut scârbă. Mi s-a făcut greață”

În carte toate pendulează, precum părul asediat de vânturi, ploi și zăpezi, între Chintelnic, Runc, Bistrița și, evident, Rohia.

Tema morții, tema vieții, căutarea scrisului curat, săteni adevărați, ”părinții” din Chintelnic ai tânărului Părinte Ioan și, peste toate Învierea, Hristosul veșnic.

Este greu să duci crucea unei asemenea cărți.

Pe măsură ce te adâncești în problematică existențială a jurnalului și-i descoperi dimensiunea sa  filozofică și ecumenică, mai găsești ceva, de facto, descoperi multe fețe, mai mulți Ioan Pintea, unii necunoscuți, alții ghiciți printre multele sale gânduri spuse sau NE spuse la diferite evenimente literare, dar sigur îl vei găsi pe Ioan Pintea cel intransigent cu sine dar și cu cei care nu iubesc cartea sau, mai rău, simulează literatura.

Așa grăit-a Pintea: „Literatura nu este un exercițiu de tehnică, ci o formă de apropiere între oameni, în timp ce, cărțile au valoare doar în măsura în care nasc relații vii iar adevărata lectură nu este o activitate intelectuală, ci una de participare.”

E clar, părintele nu se joacă cu noi, nu ne mângîie pe cap, sărăcii scriitori, o bieți actori, o bieți artiști, nu măi dragă: cărțile au valoare doar în măsura în care nasc relații vii. Totuși, nu ne lasă singuri în întunericul zilei: Taina marilor cărți se deschide mai întodeauna cu un șperlaclu creștin. Din fericire

Către Andrei parcă ”îi spune Marcellus lui Demetrios”: ” Nu fi trist. Tristețea e păcat. Ea este umbrirea bucuriei, spune Petru Creția. Iisus Hristos e cât se poate de clar în această privință: Nu fiți triști; n-a murit, ci doarme… Nu fiți triști ca fățarnicii”.

Încă din primele pagini, părintele Ioan ne prinde într-o plasă țesută cu migală între două dogme: cea religioasă și cea culturală. Vă vorbesc de o plasă-labirint cu zone pretențioase dar prietenoase, iar asta o simți în fiecare pagină: voracitatea lectorului Pintea, un poet de calibru, un filosof modern, lacustru, un povestaș așa cum era Dâncu senior, bătrînul poet Dâncu, pe care l-am cunoscut spre norocul meu.

Practic, Pintea ne propune o „critică a apropierii”: autorul nu discută literatura dintr-o poziție rece, teoretică, ci din relație personală cu oamenii și cărțile. „Proximitățile” sunt întâlniri reale cu scriitori, iar „mărturisirile” sunt reflecții despre sine, credință și rostul culturii.

Memento mori, iar, și iar, aceeași bucurie a inimii pe care ne-o tot aduce Pintea prin inserțiile cu și despre Sfântul de la Rohia: bucuria părintelui Ioan, e și bucuria noastră: scrie, de fapt vorbește în jurnal cu atât de multă dragoste că îți dau lacrimile: ” De un singur lucru îi era frică lui N. Steinhardt: de frig. Frica de frig i se trăgea din pușcărie (…) Frigul devenise pentru el o obsesie. Așa că, atunci când a trecut la cele veșnice și era așezat pentru prohod în bisericuța Mănăstirii, Vasilică-Tată și Valerian mi-au arătat, sub capul Părintelui, pieptarul. L-au pus acolo ei doi, cu mîinile lor, ” ca să nu-i fie frig”. Printre lacrimi am zâmbit și le-am mulțumit”.

Impresionant scrie părintele de la Chintelnic, el, părintele spiritual al multor oameni, a rămas Copilul părintelui Nicolae de la Rohia: ” Un Părinte bun îți este și mamă, și tată, și tată, și frate, și soră. Numai Ucenicul e mereu Copil”

Mai încolo, ceva mai încolo (pg.82), părintele Ioan ca un adevărat Hamlet, prințul Danemarcei, se întreabă, oarecum dogmatic, nu, nu în forma oului lui Barbu: To be or not to be: Cum e mai bine: să te războiești, să fii în gâlceava cu Dumnezeu toată viața precum Cioran, sau să ceri într-un final, la un moment dat, după ce toată viața L-ai ignorat- precum Alexandru Dragomir- să ceri (întrebând): Mi-ați putea împrumuta o Biblie. Cum e mai bine?

Impresionant este portretul făcut Monicăi Lovinescu vs Nicolae Steinhardt, un portret indirect, Pintea nu a cunoscut-o niciodată: ” A murit Monica Lovinescu. O pomenesc la Liturghie și, sub părul din gradina Casei Parohiale, rememorez clipele trecute când ascultam cu urechea lipită de aparatul de radio Teze și antiteze la Paris (…) Ea a rămas pentru mine VOCEA. Vocea profetică și tunătoare ce, cu de la Dumnezeu putere, este hărăzită vremurilor urâte și primejdioase (…) Pentru Steinhardt, Monica Lovinescu însemna: demnitate și curaj. O femeie bărbată”.

Colosal a spus Monica Lovinescu, aflată pe patul de spital înaintea morții, colosal a spus despre ceea ce a scris Pintea în Jurnal discontinuu cu Nicolae Steinhardt. Așa i-a spus Sfântul de la Rohia. Aici vine p Mărturisire Unică a lui Steinhardt (Despre Mântuire). Pintea consemnează o replică memorabilă a lui Steinhardt, care scoate la iveală umorul, erudiția și modul său neconvențional de a-și asuma identitatea evreiască și credința creștină: „Îmi aduc aminte că, la un un moment dat, povestind despre Leon Bloy şi despre evreitatea Mântuitorului, Steinhardt mi-a spus: «Să ştii, Ioane, că, deşi am avut multe, grele şi foarte urâte păcate, la Judecată mă voi apăra cu străşnicie în faţa Dreptului Judecător… Nu mă voi lăsa cu una cu două… Mă voi bate pentru mântuirea mea! Îi voi vorbi Domnului ca de la ovrei la ovrei…»”

Colosal, așa este!… Smerenia și postul, nu uită, nu uită Ioan Pintea că este Părinte, preot, slujitor al dreptății lui Hristos: ”Semerenia e o virtute rară. Și, totuși, doar dracii nu o pot avea. Omul credincios, care e măsura tuturor străduințelor, experimenează neîncetat această virtute (…) Postul adevărat înseamnă să te lași de ceea ce nu te poți lăsa, de ceea ce te subjugă, te acaparează concupiscent și te ține precum ventuza lipt de ispită, de viciu, de păcat. Învingi servitutea ca să câștigi virtutea”.

Etica discreției

„Scriitorul nu e o statuie, ci un om în luptă cu sine.” Comentariu: Demistificare deliberată. Pintea refuză mitologizarea și restituie figura scriitorului ca ființă vulnerabilă. Literatura apare nu ca performanță, ci ca exercițiu de sinceritate. E o repoziționare antropologică a ideii de autor, apropiată de etica discreției.

Am putea spune că, părintele Pintea refuză mitologizarea scriitorului, pentru că, celălalt Părinte a urcat Golgota temnițelor comuniste: Rohia, Rohia, e ca un fel de mantră, una din Shiva Shamhita, asta ca să vorbim și noi precum Al. George atât de des pomenit în Jurnalul Fericirii, Rohia, Rohia, un fel de Te Deum, după care, părintele Pintea se decorpolizează și se reîntrupează în chilia Monahului Nicolae: ”Drumul spre Rohia, drumul care urcă pieptiș din pridvorul Lighetului, drumeagurile, cărările și potecile Runcului meu. Pedagogia Drumului”.

Am trăit într-un anume fel, spune Pintea, realitatea dură, aspră, plină de primejdii dar și mărturisitoare a Drumului. De aceea, pentru Părintele Ioan, Drumul, Cărarea, Poteca sunt realități teologice și, deopotrivă, filosofice.

Hristos este Calea.

Sunt smerit și văd limpede: părintele Ioan este mare iubitor de Caragiale, el îi modelează opera întru ortodoxie, așa ne spune: O cronică de Crăciun sau La Paști sunt pagini creștine. Precum Cehov, cuvântător al lui Dumnezeu pe pământ, că asta e Anton Pavlovici Cehov, Ioan Pintea mai află un asemenea scriitor printre noi, la noi, pe Radu Petrescu, despre care spune că a propus un stil de-a te apropia de Dumnezeu: rigoarea.

Apar, în pagini, cu noi în lectură, Steinhardt, Violeta, Ioana Andrei, Simion, nu Stîlpnicul, după care, din senin, fulgeră, fulgeră Părintele: În general, oamenii se feresc să mărturisească un Dumnezeu aspru și drept, care seceră de unde nu a semănat și adună de unde nu a împrăștiat … Fulgeră și tună: Adevăratul Dumnezeu e atât de real încât prezența lui e terifiantă

Primul corolar: Jurnalul ca Formă a Proximității

Amestecul de Livresc și Trăire Efervescentă: Criticul Dan C. Mihăilescu (citat în recenzii) subliniază caracterul dual al scrierii, vorbind despre un „amestec de livresc și trăire efervescentă”. Însemnările zilnice, oricât de banale, se încarcă de sens și devin „semn existențial”, transformând diurnul în o „nouă dimensiune a ființei”.

Al doilea corolar face referire la profunzimea ecleziastică și culturală: Pintea reușește să îmbine cu echilibru cele două mari zone de interes: sacerdotalul și culturalul. Cartea nu este doar o colecție de amintiri, ci un spațiu de analiză și reflecție asupra culturii și credinței.

Apoftegmele lui Ioan Pintea. Ele sunt prezente în cartea proximități și mărturisiri ca o umplere a unui spațiu literar extrem de eclectic

Prezența aforismelor (apoftegmelor) în jurnalul lui Ioan Pintea, în special în “Proximități și mărturisiri”, este un element stilistic și de conținut esențial care completează caracterul eclectic al cărții. Acestea nu sunt simple “umpluturi”, ci noduri de reflecție, menite să distileze înțelepciunea și să rupă ritmul narativ, oferind cititorului pauze de meditație.

Apoftegmele lui Pintea sunt scurte, dense, și se plasează la confluența dintre spiritualitatea ortodoxă, experiența de viață și lecturile culturale vaste, urmând, în parte, tradiția moralist-aforistică franceză și pe cea spirituală a Părinților Deșertului (o sursă evidentă de inspirație, având în vedere preocupările sale teologice).

O mare parte din acest JURNAL  reflectă o poziție critică față de deruta spirituală a lumii contemporane. Pintea, ca intelectual ancorat în valorile tradiționale și ecleziastice, folosește apoftegmele pentru a denunța superficialitatea, consumerismul, și lipsa de profunzime a societății postmoderne. De altfel, lucru pe care l-am mai scris, toată cartea este, de facto, o bibliotecă, e impregnată de lecturile masive ale lui Pintea . Toate paginile comunică între ele, ele nu sunt izolate, ci adesea reprezintă concluzii extrase dintr-un dialog tacit cu filosofi (Nietzsche, Cioran) sau cu mari scriitori (Dostoievski, Proust). Ele sunt “decantări” ale culturii universale.

Corolar 3: În cultura română, jurnalul și aforismul au avut adesea o funcție de supraviețuire intelectuală (mai ales în perioada comunistă). Apoftegmele lui Pintea rezonează cu această tradiție, căutând să afirme adevăruri esențiale într-o formă care să reziste timpului și ideologiilor efemere.

Ca să fii sănătos e bine uneori să fii și bolnav (…) Morții trebuie invidiați. De ce? Pentru că ei sunt singurii care deja știu. Văd Împărăția și îl cunosc pe Dumnezeu față către față.

Către Andrei …Marcellus lui Demetrios…

 Aseară am stat în pridvor până la ceasuri târzii, la Mănăstirea Piatra Fântânele, la taifas cu Părintele B. Aer curat, liniște de început de lume. Am ascultat câteva mărturisiri grele. A fost cea mai frumoasă și mai sinceră seară pe care am petrecut-o cu B. Acest bărbat al Bisericii, trecut prin foc și sabie, nu se dă bătut. Îmi spune, printre multe altele: Ierarhii noștri și-au pierdut stilul”.

Părintele Ioan confirmă, confirmă sec, direct, tăios: ” Așa este. Se pierde Tradiția. Iar stilul stă în păstrarea și revigorarea Tradiției”.

Câteva pagini mai încolo, fără vreo legătură ??? zice Părintele Ioan: ” Ca să nu-ți fie rușine la vremea potrivită în fața Dreptului Judecător, e necesar să fii capabil de mare și multă rușine în viața aceasta. Amin”

Ca să nu îți fie rușine, auziți , băgați la cap, ” ca să nu-ți fie rușine la vremea potrivită”

La pagina 148, începe asediul… Soluția MAGLAVIT: ” Abundă Biserica de făcători de minuni, ghicitori, prăvilari, inși fără scupule, exersați și învechiți în tehnici absolute de înșelătorie. Aflu despre unul, un trepăduș oarecare, ce plânge din te miri ce, că adună sute de oameni pe care put și simplu îi escrochează. Minciuna și minunea. Comerț la vedere în curtea Bisericii cu ulei, vin și prescuri vândute și revândute. Și-a cumpărat vreo zece apartamente. Hapsîn de bani, de mulți bani , a făcut din Biserica lui Hristos ”peșteră de tâlharin (…) Strigător la Cer! Nimeni din cei ce răspund de rânduielile temeinice ale Bisericii nu-l vede. Toată lumea știe și cei în cauză tac mâlc și dorm în cizme aurite (…) Noroc că sunt mii de preoți vrednici, absolut anonimi, cunoscuți doar de Maica Domnului și de Hristos

Părintele Ioan taie în carne vie: ” A făcut din Biserica lui Hristos peșteră de tâlhari” (…) E un amăgitor, un păcălici, un coțcar”. Toți știm Părinte Ioan cine e coțcariul, un cuvând folosit și de Părintele Nicolae, toți știm.

Cartea arde mai departe, trăiește, respiră, de la Maglavit, Doamneeee, ce nu îi plac Părintelui ghicitorii, fariseii,  la singurătate, la frica de singurătate: ” A ști să fii singur. Fără teamă, fără panică, fără plictis”

Cioran: ” Orice bucurie ne vine de la Dumnezeu, după cum orice tristețe ne vine de la Demon”- Simplu și profund teologic ca bună ziua – Ioan Pintea.

În căutarea soluției pierdute- anamneza

Nu vreau să trec peste ceea ce eu am mai găsit în această carte: Ioan Pintea demonstrează cât de bine l-a înțeles pe Proust, dar mai ales pe Părintele Nicolae. Ne vorbește, cumva, despre o continuare a acelor 3 soluții de ieșire dintr-un univers concentraționar: soluția Soljenițîn, soluția Zinoviev și soluția a treia: a lui Churchill și Bucovski. Clar, cert, mai avem soluția lui Proust, up datată, să zic așa de Părintele Nicolae prin reinterpretarea memoriei involuntare a lui Proust (fenomenul madeleinei.

Steinhardt preia mecanismul, dar îi schimbă total destinația și finalitatea în contextul său, mai ales după convertirea din închisoare . În viziunea lui Steinhardt, memoria involutară nu mai este un simplu instrument psihologic, ci devine o mărturie a prezenței constante și a Harului lui Dumnezeu. Așadar, soluția a 4-a pare să fie așa: Nu recuperarea timpului ca atare, ci recuperarea Sensului Creștin al Suferinței și al Vieții. Timpul nu este regăsit prin introspecție estetică, ci prin întâlnirea cu Hristos și prin acceptarea Crucii- V-am spus că Părintele le știe bine… așa că, salvarea nu este prin Artă, ci prin Credință și Har (Mântuirea). Arta și cultura devin doar un preambul sau un instrument în slujba credinței. Mărturisirea scrisă (Jurnalul fericirii) este actul prin care Steinhardt dă slavă lui Dumnezeu pentru revelația primită.

Ioan Pintea, ca ucenic, preia această perspectivă. Jurnalul său (Proximități și mărturisiri) nu este o simplă rememorare a timpului trecut, ci o mărturie a unui timp trăit în Lumină (cu Steinhardt). Pintea nu caută timpul pierdut, ci autentifică timpul regăsit de Steinhardt. El nu se concentrează pe senzații, ci pe cuvinte (taifasuri, sfaturi, mărturisiri) ca declanșatori ai sensului.

Astfel, proximitatea cu maestrul (ca sursă de Har și de Adevăr) înlocuiește căutarea singuratice a amintirii (specifică lui Proust).

Mă risc cumva în a spune așa: Legătura Proust-Steinhardt-Pintea reprezintă un lanț al transmiterii culturale: Proust oferă modelul estetic al rememorării și introspecției; Steinhardt preia acest model, îl folosește ca debut critic și îl transfigurează spiritual în Jurnalul fericirii; Pintea devine cronicarul și continuatorul acestui tip de scriitură (jurnalistică, erudită, confesivă) în relația sa de ucenicie.

Roșu și Negru

Apropo de literatura mare, Pintea îl introduce pe Stendhal în urbea noastră- Bistrița: ”Apropo de tirani mari și mărunți… Cunosc în urbea în care trăiesc asemenea exemplare ieșite direct din ROȘU ȘI NEGRU. O ironie a ficțiunii și un blestem al realității. Reflecția lui Julien (n.red.- Julien Sorel este personajul principal din romanul Roșu și Negru al scriitorului francez Stendhal. El oscilează între preoție și gloria carierei militare și se comportă dilematic, fără a bănui că – departe de a cuceri lumea – va ajunge pe eșafod) li se potrivește ca o mănușă: Ce adunătură! Chiar dacă mi-ar da jumătate din tot ce fură, tot nu aș vrea să trăiesc laolaltă cu ei. Într-o bună zi m-aș da de gol; n-aș fi în stare să-mi stăpânesc disprețul pe care mi-l inspiră”.

Unul dintre ei, zice părintele Ioan, e mai dihai ca toți. ”Un încrezut , adică un soi de om neobrăzat și necioplit”, cum zice Stendhal. I se potrivesc ca nimănui altcuiva toate, dar absolut toate apucăturile lui Valenod”. Văleu, părinte: ” Despre Knuki. Pozzo din Așteptându-l pe Godot: ” Pe vremuri oamenii aveau bufoni. Acum au knuki”.

Ne apropiem de tragerea cortinei, iar povestea rozariului primit de la regretatul Preasfințit Florentin Crihălmeanu, ne emoționează pe toți, un rozariu pe care Crihălmeanu îl dă lui Ioan Pintea pentru mama acestuia, botezată în rit greco-catolic.

Am să închei mai în respirația Părintelui Ioan, descris de criticul literar Alex Ştefănescu drept „unul dintre cei mai valoroşi scriitori români contemporani, dar prea puţin cunoscut din cauza modestiei sale”, reușește să construiască o punte între intelectuali și Biserică. Într-un stil ce amintește de Nicolae Steinhardt, părintele Ioan Pintea integrează cultura, transformând-o în parte esențială a ființei sale. Jurnalul său se constituie într-o culegere de idei și reflecții, mai puțin ancorată în aspectele trecătoare ale cotidianului. Apariția recurentă a lui Steinhardt în „Proximităţi şi mărturisiri” ridică implicit chestiunea maestrului – o preocupare inevitabilă pentru orice tânăr căutător. Se întrevede întrebarea asupra rolului formativ al maestrului, măsura influenței sale și necesitatea, posibil dureroasă, de a se desprinde de acesta pentru a se descoperi pe sine.

Recunosc: Este greu să duci crucea unei asemenea cărți, mai ales după ce citești asta:

De câte ori recitesc pagini din Un veac de singurătate, îmi aduc aminte de Runcul meu. Runcul, care în vremea copilăriei era un fel de Macondo. Phiii, mare final părinte, dar tușa finală sună așa: Încep să uit cum arată părul de la Chintelnic. Simt nevoia să îl văd. Îl redescopăr într-o fotografie alb-negru așa cum l-am întâlnit prima dată: sobru și semeț. Mă întâlnesc cu noul preot paroh. Îl întreb : Ce mai face părul din grădina casei parohiale? Îmi răspunde sec: Îmbătrânește. Nu e singurul, îi spun, nici eu nu mai sunt tânăr”.

Cu sifon, sifon albastru

Prin pădurile Rohiei

Unde Nicu cel sihastru

Pune foc melancoliei

”De-am avea măcar douăzeci, dacă nu o sută, de altfel de preoți (așa cum dorea Noica tinerii MÂNCĂTORI DE FOC prin care să facem cultura de performanță), cu totul altfel ar arăta dialogul intelectualilor laici cu Biserica Ortodoxă”- Dan C. Mihăilescu

În loc de final: Pagini remarcabile. De o varietate impresionantă. Recunosc: Este greu să duci crucea unei asemenea cărți…