FOTBALUL, POLITICA ȘI ANTRENORII (Pamflet)

Nu din lipsă de patriotism sportiv, ci din exces de luciditate. Prea multe pase înapoi, prea multe „accidentări” suspecte și, mai ales, prea multe goluri marcate în afara terenului. Așa că m-am refugiat, ca orice spectator dezamăgit, în marile competiții internaționale – UEFA Champions League, FIFA World Cup – unde, măcar decorul e mai spectaculos, chiar dacă scenariul rămâne, pe alocuri, discutabil.

Dar, privind de la distanță, m-a lovit revelația: la noi, fotbalul nu mai este un sport. Este un manual de guvernare.

Într-o țară unde democrația se joacă mai mult pe hârtie decât pe teren, modelul fotbalistic vine ca o mănușă. Nu mai contează dacă îi spui club sau partid – ambele au „antrenori” care decid strategia, formulele de joc, transferurile și, mai ales, eliminările. Diferența e că la fotbal se schimbă jucători, iar în politică… tot jucători, dar cu mandate.

Există și federații. Cu sedii importante, influente, uneori decisive. Unele la București, altele la Cluj, iar cele mai „inspirate” la Bruxelles – UEFA în varianta sportivă, European Union în varianta „competitivă”. Regulamentele sunt aceleași: cine nu joacă după fluierul centralului, primește cartonaș galben, roșu sau, în cazuri grave, este trimis la vestiarele istoriei.

Publicul? Ah, publicul este piesa de rezistență. În tribunele democrației se agită masele: cu steaguri, pancarte, lozinci și nelipsitele vuvuzele. Unii strigă „Hai echipa!”, alții „Jos antrenorul!”, dar toți au impresia că meciul se decide datorită lor. În realitate, scorul se stabilește… la masa verde.

Pentru că, la noi, meciurile importante nu se joacă pe teren, ci în culise. Acolo unde se stabilesc „transferurile”: pe cine vindem, pe cine cumpărăm, pe cine „accidentăm” politic pentru că nu mai dă randament. Se discută tactic: „Ăsta nu mai aleargă pentru noi, îl scoatem din joc.” Și, hop! o decizie, o anchetă, o „lovitură de imagine” – echivalentul perfect al unui fault strategic în careu.

Și când situația devine complicată, se apelează la arbitrii centrali. Nu cei de pe stadion, ci cei de „la centru”. Ei decid loviturile de la 11 metri. Ei fluieră finalul. Ei validează rezultatul. Publicul aplaudă, fluieră sau protestează, dar scorul rămâne același.

Iar speranța? Speranța este eternul slogan: „Anul acesta câștigăm campionatul!” Cu antrenori noi sau vechi, cu jucători reciclați sau proaspăt „transferați”, promisiunea rămâne. Pentru că, în fond, nu contează cine marchează, ci cine ține tabela.

Și totuși, din când în când, mai apare câte un jucător care uită scenariul. Care încearcă să joace pe bune. Care crede că fotbalul e sport și politica e responsabilitate. Dar e repede adus la ordine: „Nu poți juca de unul singur. Ai nevoie de echipă. De antrenori. De arbitri.”

Și, mai ales, de un public care să creadă în meci.

Restul? E doar spectacol.