Când Bistrița a început să cânte

La Bistrița,

sub piatra veche a cetății,

timpul își păstra

un cântec nerostit.

Și într-o zi,

un om a ascultat

cum bate pământul

în inima unui neam.

Andrei Mureșanu!

A coborât în tăcere

până la rădăcina cuvântului

și a găsit acolo

o țară.

Din neliniști

a aprins o lumină,

din durere — un glas,

dintr-un vers —

o chemare.

Iar cântecul

s-a ridicat peste veacuri

ca apa unui izvor

care nu-și uită

niciodată drumul.

„Deșteaptă-te, române!”

Și munții

și-au deschis ferestrele,

iar clopotele vremii

au început să răspundă.

O piatră,

un turn,

o apă,

o amintire —

toate păstrează ecoul

acelui început.

Iar Mureșanu,

în nevăzutul dintre vremuri,

ascultă.

Sub tăcerea pietrei

rămâne lumina cuvântului,

iar în fiecare rostire

se deschide o fereastră

spre țară.

Imnul trece din glas în glas,

din inimă în inimă,

ca un râu nevăzut

sub memoria unui neam.

Bistrița

a început cândva să cânte.

Iar cântecul ei

continuă în noi.

Dorel Cosma