Pseudokinegetikos sau despre povestea vânătorilor de altădată la Castelul Teleki (episodul 1)

Când soarele se plecă spre apus, când murgul serii începe a se destinde treptat preste pustii, farmecul tainic al singurătăţii creşte şi mai mult în sufletul călătorului. Un susur noptatic se înalţă de pre faţa pământului; din adierea vântului prin ierburi, din ţârâitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sânul obosit al naturii. Atunci, prin nălţimile văzduhului, zboară, cântând ale lor doine, lungi şire de cocori, brâne şerpuinde de acele păsări călătoare, în care divinul Dante a întrevăzut graţioasa imagine a stolului de suflete duioase, de unde se desprinde, spre a-şi deplânge răstriştea, gingaşa lui Francescă.

Într-un spațiu special, cel deasupra marii porți, de exemplu, organizatorii au evocat și mai ales au invocat duhurile vânătorii, ”Mistrețul cu colți ca argintul”, lăsând în culcuș ”căprioara cuminte și linxul ce râde cu ochi sclipitori. De data asta, pentru că, vânători și vânat s-au strâns cu toții pentru a auzi, ce altceva, decât povești vânătorești sau despre vânători și ale lor trofee. Eheee, vechi trofee și care, au aparținut conților, baronilor, nobilimii maghiare și nu numai. Dacă faci ochii mari și la vânătoare trebuie să ai ochii mari, nu, știți aia cu : ce ochi mari ai bunicuță… așadar dacă faci ochii mari o să vezi lupul, da, lupul ăla împăiat, un corb, bursuci, și, evident, ursul, mă rog, blana lui, a ursului din pădure și pe cumetrele vulpi. Am întrebat, așa cum se cade, pe unde or fi arcurile, pentru că, fiind vorba de mistreț, nu, parcă așa zice poetul: Priviți unde-și află odihnă și loc, mistrețul cu colți de argint, din poveste: veniți să-l lovim cu săgeată de foc!… Nu am găsit arcuri, cât despre carabine, lunete, arme de vânătoare de lux, nu au fost de găsit… mai bine așa… Deși… nu se știe niciodată

Scris-am așa: În august se topește vara, Și vocile de toamnă răzbat pân la castel, Domnițele iar împletesc cosițe, Iar săbiile stau drepți în turnul cel de fier. Nu o fi chiar așa, dar luat pe bucăți, așa cum iei vânatul, festivalul marilor arte de la Castelul Teleki e cea mai perfectă îmbinare a utilului cu plăcutul.

Vânătoare

Sălbatic s-aude ceasul târziu al vânătorii

Și cornurile sună a sânge și venin

Zadarnic țipă dropii

Și bocănesc toți cerbii

E ziua puștilor și-a băutorilor de vin

Barbarii sângeroși țipă din toți rărunchii

Să vină în armură zeița vânătorii

Să tragem cu mari arcuri și cu săgeți de lemn

Să scoatem din bârloguri

Roșcate vulpi și urși cu chip de om, o mie

Și să-i lovim cu sulițe de foc

Vom călării uriașii armăsari ce rup zăbala

Prin codrii pustiiți pe lupi îi vom lovi cu fier

Și-n nopți cu lună roșie, demonice decoruri

Pe cerbul-rege îl vom sacrifica pe loc

Mistreți se anunță cu miile   prin marile poiene

Sub stânci îi așteptăm cu ghioaghe de oțel

Îi vom zdrobi cu plumbi ce-așteaptă-n puști de-o lună

Și pielea le-o vom pune în cruci de lemn