Râde iarăși primăvara

ca o fanfară obosită,
cu trompete ruginite,
fum de grătare patriotice
și mici umflați electoral,
ridicându-se solemn
spre cerul unei patrii
în care visul
a rămas o fotografie îngălbenită,


cu surâsuri de catifea,
cu taine ascunse
sub gene tremurânde—
poate iubire,
poate foame,
poate revolta nerostită
a unei generații
care spera
că dreptatea nu se vinde
la tarabă politică.

Era gustul pâinii calde
și promisiunea simplă
că sudoarea palmelor
va rodi dreptate,
nu vile,
nu pensii speciale,
nu funcții moștenite
de nepoți cu carnet de partid.

Dar…

Maiul nu mai vine,
ci se târăște
prin colbul bulevardelor,
cu vuvuzele isterice
în loc de fanfare,
cu parade grotești
pentru burțile pline
ale noilor boieri,
sătui de vorbe
și grași de combinații.

Sub flamuri false,
prefecți de carton
ies din tractoare ruginite,
îmbrăcați în lozinci,
cu zâmbete de plastic
lipite pe fețe
ca niște măști
de carnaval murdar,
unde prostia defilează
cu rang oficial.

O caracatiță politică
își întinde tentaculele
peste holde,
peste fabrici,
peste pensii sfârtecate,
peste buzunarele goale
ale celor mulți,
sugând liniștea
din oasele bătrânilor
și viitorul
din ochii copiilor.

Dreptatea—
o păpușă mecanică,
trasă cu cheiță
din când în când,
la sărbători,
la alegeri,
la televizor,
ca poporul să creadă
că încă există.

Și lesa se sloboade mereu
peste aceeași pradă:
mulțimea tăcută,
cu spinarea frântă
sub biruri,
sub minciună,
sub foamea îmbrăcată festiv,
în timp ce lichelele
ciocnesc pahare
în numele prosperității.

Și cetatea geme,
iar lupii cu gulere albe
sfâșie fără teamă
ultimul strop
de demnitate,
cu legi croite strâmb,
cu promisiuni reciclate,
cu patriotism de paradă
și buzunare fără fund.

Râde iarăși primăvara—
dar râsul ei
e clopot spart
si Tepes nu mai vine.