S-A RIDICAT VĂLUL DE PE SUFLETELE OAMENILOR

Prezentul e o situație neobișnuită pentru cineva care acrescut sub semnul 
selecției. Generația mea a văzut în critică un act de reducție intelectuală, 
care e  de neimaginat în contextul obsesiei de a publica cât mai mult care ne 
bântuie azi.  Telefonul ne aduce în fața ochilor persoane pe care de cele mai 
multe ori nu le cunoaștem și despre care întrebăm în mod firesc ce caută ele 
în viața noastră? Mai ales când acei necunoscuți se insinuează în viața 
noastră, ne lămuresc cu exces de zel în privința unor chestiuni, lămuriri pe 
care nu le-am solicitat niciodată. Tonul postărilor este de regulă unul 
neplăcut. Pe mine mă deranjează oamenii care intra cu bocancii în viața mea. 
În această privință recunosc că am căzut într-o capcană. Am acceptat relația 
virtuală. Pot oricând să o refuz cu riscul de a nu afla unele lucruri care mă 
interesează. O dilemă care încă nu are rezolvare. 
Informația circulă haotic. 
Ești nevoit să răscolești tone de steril până dai de ceva consistent.  De 
fiecare dată când deschid telefonul am senzația că joc o partidă de 
alba-neagra. Poate că noi am crezut prea mult în mitul turnului de fildeș, 
ne amăgeam considerându-l real. Realitatea noastră a fost una livrescă și a 
dispărut odată cu internetul.  Utilizatorul, presonajul principal al lumii 
virtuale trăiește în turmă, aplicația preferată (Facebook, Instagram, Tik-Tok)
e ciobanul care fluieră, rotește bâta și mână turma unde vrea el. Procesul se 
numeste amplificare algoritmică. Turma nu are opinii, se conduce după reflexe.
Trăim într-un mare film, ca figuranți, dar ne închipuim că vom apărea și noi 
în distribuție. Asta ne dă aripi. De fapt ne alegem cu polarizare socială și 
cu dezinformare. Percepția noastră este fragmentată, suntem captivi în bulele 
noastre. O masă de manevră docilă și previzibilă. 
La început nu a fost așa 
Când am descoperit internetul la începutul anilor 90, când te mai conectai 
prin telefon și modem, am crezut că am intrat într-un club select. Câțiva ani 
așa a fost, eram puțini pe internet, avem un limbaj comun. A urmat potopul. 
Dintr-un laborator sofisticat ne-am trezit în piață, într-un loc unde vine 
toată lumea și se aude cel care strigă mai tare. Fiecare strigă ce-l doare 
sau strigă fiindcă strigă toată lumea. Vrând - nevrând, toata lumea s-a mutat 
aici. Doar aici îți mai găsești prietenii (cei care au rămas), aici mai afli 
că poetul a publicat o plachetă în revista de mare prestigiu, dar de care n-ai 
avea habar dacă nu ar fi postarea de pe rețea. Ca să găsești postarea te lași 
purtat prin meandrele algoritmului fără să știi vreodată unde ajungi. Găsești 
ceva interesant - ai avut noroc! 
Lehamitea e o stare, nu o soluție! 
Niciodată puterea aparatelor nu a fost mai mare. Dacă te dai pe mâna lor, 
accepți condițiile. Computerul nu înțelege lehamitea. El înțelege da sau nu. 
Ești conectat sau ai dispărut. A treia cale e visul unei nopți de vară. 
Realitatea noastră e traiul într-un imens laborator de inginerie socială unde 
nu-ți vine să crezi că rolul tău este acela de cobai. Nu știe nimeni dacă 
asta e o șansă sau un blestem. Efectul fluture persistă. Pentru cei 
nefamiliarizați cu termenul: până și un gest nesemnificativ poate declanșa un 
cataclism. 
Logica și calculatoarele functionează și fără noi 
Ideea că un calculator nu face decât ce-i spunem sa faca e o eroare. 
Calculatorul face și ce-i spunem, dar mai face multe alte lucruri de care noi 
habar nu avem.  Printre altele ne oferă o imagine în oglindă distorsionată. 
Confruntarea constantă cu o realitate fabricată ne afectează în relațiile cu 
lumea reală. Nemaifiind capabili să apreciem corect faptele noastre, ne 
pierdem în lumea dominată de tehnologie. Logica rămâne o amintire. Suntem 
mereu cu un pas în urmă. Vorba lui Murphy: când ești întârziat mintal, ceasul 
 nu te ajută.