1. Noua ordine literară / 1.1 Strâmtoarea Urmuz

Mai e scrisul o profesie în noua realitate? Nu ocoliți întrebarea. „Eu nu scriu pentru bani” nu e un răspuns. Nimeni nu v-a întrebat de ce scrieți. Cineva îmi spunea că scrie „pentru echilibrul interior”. Frumos. Dar îngrijirea vieții interioare e terapie, nu profesie. Atunci ce este Uniunea Scriitorilor? Un club. O comisie decide cine intră, la fel ca în oricare alt club. Decizia nare nicio legătură cu vânzarea cărților. Mai clar: membrii Uniunii nu trăiesc din scris. Pentru un radical, sunt cel mult niște amatori mai sofisticați.

Momentul zero: anii ’70

Deprofesionalizarea scrisului a început oficial când Ceaușescu, încântat de propunerile care aveau să ducă la Cântarea României, s-a opus actualizării onorariilor pentru presa culturală. Creația artistică nu putea fi „muncă”. Ideologia nu permitea. Muncitor era doar cel din fabrică. Să muncești cu condeiul era de neconceput. Demonstrația a fost rapidă și fără replică. Au apărut festivaluri pentru creatori de toate gradele de incultură. În ochii partidului, livrau artă fără pretenții pecuniare. Erau fericiți cu o diplomă. Iar diplome se confereau cu miile, în fiecare an. Începutul a fost promițător.

După ’89: edituri câtă frunză, câtă iarbă

A urmat marea eliberare. Liber la inițiativă privată. Edituri câte vrei, mai multe decât scriitori. Ușa larg deschisă i-a ademenit pe mulți. Sună bine să spui că ești scriitor. Pentru întregirea tabloului, citiți postările de pe social media. Expresia pe care o vedem la tot pasul e „a apărut”. Adică s-a tipărit. Punct. Nimeni nu vorbește de tiraj. Vânzările sunt tabu. Urmează recenziile. Dar recenzia nu e critică. Recenzia e un rezumat explicativ. De regulă, recenzorul ne explică ce face autorul atunci când scrie. Și, normal, tot ce face autorul e de bine. Librăriile au dispărut în mare parte. Nu din cauza politicii. Librăriile dispar când n-au clienți, ca orice altă prăvălie. De ce nu au cumpărători? Dincolo de clișeul „lumea nu mai citește”, adevărul e simplu: se scrie mult și neglijent. O bună parte din ce se publică nu atrage pe nimeni. Nu e de ajuns să vrei să scrii. Scrisul nu e o lume în care toți sunt campioni.

Prezentul: festivaluri, târguri, poze cu cititorii

Compresa aplicată prezentului sunt festivalurile, târgurile și alte manifestări care au lăsat Cântarea României mult în urmă. Sunt omniprezente, ca manelele. Avem cărți și reviste cât să ajungă pentru trei generații. Nimeni nu numără cititorii. Când un autor dă peste un cititor, își face repede o poză cu el și o publică pe rețea. E o ocazie rară. Cine știe când mai apare altul? Diplomele și premiile rămân. Bune pentru galeria de imagini a fiecărui autor. În cele din urmă au apărut și cluburi de lectură — dovadă că cineva și-a amintit că din filmul acesta face parte și cititorul.În ansamblu, toată lumea e mulțumită.

Viața literară trăiește discret, cu zâmbetul pe buze.

Succesul s-a mutat pe rețele. Acolo e consumul. Acolo cititorul se numește follower , adică cel care te urmărește. Predicțiile ad-hoc numără sute de mii de urmăritori. E un nou gen de comunicare. Atributul artistic e pus în paranteze. Până și artiști cu pedigree au migrat discret spre inovația tehnologică, atrași de priza la public. Noi, cei din marea categorie a utilizatorilor, n-avem decât să uităm tot ce am știut sau am crezut că știm. Și să începem o nouă viață cu telefonul nelipsit în mână. Întrebarea dacă ne place nu face parte din meniu. Adaptare la conflict.