Brățara de aur a școlii – despre noblețea și umilința meseriei de profesor

Un popor își construiește viitorul prin școală. Iar școala trăiește prin dascălii ei. Nu prin clădiri renovate, nu prin manuale schimbate anual, nu prin reforme grăbite, ci prin oamenii care intră în clasă și aprind lumina în mintea copiilor.

Să ai parte de dascăli buni este o binecuvântare. De la ei înveți mai mult decât formule, date sau comentarii literare. Înveți rigoare. Înveți demnitate. Înveți că munca temeinică nu are scurtături. Înveți cum să devii om.

Astăzi, însă, trăim o confuzie dureroasă. Titlul de „profesor” pare, pentru unii, o simplă etichetă. Îl vedem etalat cu emfază de persoane care nu au stat niciodată cu adevărat în fața unei clase, care confundă catedra cu tribuna și vocația cu diploma. Într-o propoziție de zece cuvinte, fac douăzeci de greșeli, dar își revendică statutul cu aroganță. Este trist. Și mai trist este că elevii ajung să fie victimele acestei imposturi.

Profesor nu devii peste noapte. Nu te face profesor o hârtie scoasă dintr-o „fabrică de diplome”. Profesor începi să devii după definitivat, după ani de trudă, după nopți de pregătire, după confruntarea cu emoțiile primei ore, cu privirile iscoditoare ale elevilor, cu eșecurile și izbânzile zilnice. Profesor devii când înțelegi că fiecare copil are ritmul lui și că menirea ta nu este să-l umilești, ci să-l ridici.

Îmi amintesc cu emoție primii ani petrecuți în sala profesorală a Colegiului Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița. Acolo, între catedre vechi și cataloage groase, stăteau titanii învățământului bistrițean: Gubesch, Florescu, Spaler și alții. Îi priveam cu coada ochiului, cu respect aproape sfios, încercând să învăț din tăcerile și din vorbele lor cumpătate.

Nu se impuneau prin zgomot, ci prin competență. Nu prin titulaturi pompoase, ci prin lecții memorabile. Pentru noi, cei tineri atunci – eu, Costică, Ani și ceilalți – apropierea de ei a fost o școală în sine. Ne-au îndrumat pașii, ne-au învățat că adevărata meserie începe abia după ce crezi că ai învățat totul. Că definitivatul nu e o finalitate, ci doar pragul de intrare într-o profesie care te obligă la perfecționare continuă.

Astăzi privesc cu amărăciune la unii care își afișează titlul fără să știe ce presupune el. Arată cu degetul, judecă, condamnă, dar nu cunosc trudă, nu cunosc responsabilitate. Iar negrul de sub unghii – metaforic vorbind – trădează nu munca onestă, ci superficialitatea.

Și totuși, în ciuda indiferenței politice, în ciuda salarizării precare, în ciuda tentației imposturii, dascălul adevărat rămâne dascăl. Intră în clasă cu aceeași emoție. Își pregătește lecția cu aceeași seriozitate. Își asumă rolul de model, chiar dacă societatea pare să nu mai caute modele.

Pentru că meseria de profesor este, înainte de toate, o formă de credință. Credința că educația poate schimba destine. Că un cuvânt spus la timp poate salva un copil. Că viitorul unei națiuni nu se scrie în birouri ministeriale, ci în săli de clasă.

Iar brățara de aur a acestei meserii nu strălucește prin recunoaștere oficială, ci prin recunoștința tăcută a generațiilor care, peste ani, spun simplu: „Am avut un profesor adevărat.”.