DRAGOBETE

După fastul comercial și universalitatea sărbătorii de Valentine’s Day, asociată cu figura Sfântul Valentin, românii revin, la cumpăna dintre iarnă și primăvară, la o sărbătoare cu rădăcini adânci în spiritualitatea populară: Dragobetele. Dacă Valentin vine din tradiția occidentală și poartă amprenta unei istorii creștine bine conturate, Dragobetele se naște din mitologia satului românesc, din imaginarul colectiv care lega iubirea de ciclurile naturii și de renașterea primăverii.

Sărbătorit pe 24 februarie, Dragobetele este considerat patronul iubirii și al tinereții, un personaj mitologic despre care tradiția spune că ar fi fiul Babei Dochia, simbol al trecerii dintre anotimpuri. În credința populară, această zi marca începutul primăverii, momentul în care natura se trezește, păsările își caută perechea, iar tinerii satului își dau întâlnire pentru a-și mărturisi sentimentele. Se mergea în pădure după primele flori, se organizau hore, iar un sărut schimbat în această zi devenea, simbolic, o logodnă pentru un an.

Originar mai puternic în sudul țării – în Oltenia, Muntenia și Dobrogea – Dragobetele nu a fost, istoric, la fel de prezent în toate regiunile. Totuși, în ultimele decenii, el a fost redescoperit și asumat la nivel național, devenind o alternativă autohtonă la sărbătoarea importată din Occident. Astăzi, Dragobetele este celebrat în școli, instituții culturale și comunități din întreaga țară, chiar dacă intensitatea tradiției diferă de la o zonă la alta.

Spre deosebire de Valentine’s Day, dominat de simboluri comerciale și cadouri standardizate, Dragobetele păstrează o notă de simplitate și autenticitate. Nu este o sărbătoare a obiectelor, ci a gestului, a întâlnirii și a promisiunii nerostite sub cerul primăverii. În mentalul popular a rămas expresia „Dragobetele sărută fetele”, care sintetizează bucuria curată a iubirii tinere.

Putem vorbi despre un „Valentin românesc”? Poate mai degrabă despre o tradiție distinctă, care exprimă specificul nostru cultural. Dacă Valentin reprezintă iubirea universalizată, Dragobetele aduce în prim-plan legătura dintre om și natură, dintre sentiment și comunitate. Nu este o competiție între două sărbători, ci o reflecție asupra identității: între global și național, între modern și tradițional.

Într-o epocă a uniformizării, Dragobetele rămâne un reper al memoriei colective, un simbol al primăverii și al iubirii românești. Iar redescoperirea lui nu este doar un gest festiv, ci și unul de reafirmare culturală – o întoarcere la rădăcini, acolo unde iubirea nu avea nevoie de ambalaj, ci doar de inimă.