Jumătăți de întrebări

E pe algoritm cum că 48% dintre români n-ar fi deschis o carte anul trecut. Sună impresionant, nu? Doar că... e și aici o mică chichiță. Dacă n-au deschis cartea - obiectul fizic, asta nu înseamnă că n-au citit de pe tabletă, telefon, e-reader... Oricum, știm prea bine că a deschide o carte nu-i totuna cu a o și citi, nu? Câți dintre noi n-avem un munte de cărți începute pe noptieră? 😉

Și atunci, vine întrebarea aia mare și grea: noi ne chinuim să încurajăm cititul în general sau ținem cu dinții de niște meserii din industria tiparului? Că dacă e despre citit, atunci suportul e doar un detaliu, esențială e lectura, nu hârtia. Nu mai are nimeni timp să dezbată dacă e mai bine pe pergament sau pe papirus, sincer.

Dacă însă ne agităm pentru meserii, atunci de ce nu ne lamentăm și după mașinile de scris, aparatele foto cu film sau magnetofoanele alea pe care scârțâiau benzile? Unde-i nostalgia aia profundă pentru casetele VHS sau camera video pe care o cărai ca pe un dulap și care costa cât o mașină? Acum, camera aia e în telefonul oricui, gata de acțiune. Nu te mai aranjezi ca la nuntă să mergi la fotograf, scoți telefonul, pui degetul, două secunde și e gata! Și nu-ți mai trebuie ștampila de fruntaș în producție să-ți apară poza-n ziar, ai patru-cinci rețele sociale pe care te postezi când și cum vrei. Ce vremuri scăpate de sub control!

Adevărul e că toate discuțiile astea, dacă schimbările-s bune sau rele sunt cam la fel de utile ca plânsul pe ploaie. Plouă. Punct. N-ai cum să oprești ploaia, te adăpostești dacă ai unde, dacă nu... asta e, o duci așa cum poți. Ne adaptăm, sau ne-amestecăm printre picături.

Aș zice hai noroc și la mai multe jumătăți de răspunsuri!, dacă asta ar fi problema noastră fundamentală. Ghinion. Avem alte probleme, mult mai grave. Welcome to the machine age! - bine ați venit în era mașinilor. Nu e vorba de automobilele care sufocă precarele noastre șosele. E vorba de mașinăriile zise inteligente. Producătorii nu le mai numesc telefoane inteligente să nu ne sperie mai tare. Nu are rost să-i amintești de inteligența telefonului unui utilizator mai puțin inteligent decât obiectul din buzunar. Nici telefonul nu e problema. Un biet obiect din plastic și metale rare. Problema e softul. Rețeaua care te ține captiv e globală. Fără abilitățile softului, care știe exact unde ești, ce limbă vorbești și tot ce-ai postat și citit de când te-ai abonat, dimineața pe răcoare ți s-ar deschide ecranul în limba swahili, iar în urma încercărilor tale disperate ar comuta pe mandarină sau afrikaans. Iar popa, în căutare de subiect pentru predica de duminică ar nimeri pe un site porno și l-ar prinde preoteasa asupra faptului. Toată rețeaua s-ar duce dracului în 24 de ore. Softul are grijă ca nimic din toate acestea să se producă.

Fără să-ți dai seama, softul decide pentru tine. Nenorocirea e că nu poți răzbi fără el, deci ești constrâns să-l lași să decidă pentru tine. Pentru tine nu e sinonim cu în favoarea ta. Te poartă pe unde vrea fără să-ți dai seama. Asta până nu devine agresiv.

Daniel Ioniță este un intelectual român care trăiește de o viață de om în Australia. În loc să-și vadă de traiul tihnit oferit de statutul său de membru al comunității academice din Sydney, el s-a apucat să promoveze cultura română în lume. Benevol. Fără sprijin sau recompense din partea cuiva. Până zilele trecute când s-a trezit cu contul șters. Evident o eroare a mașinăriei care i-a comunicat că încalcă standardele comunității. Care standarde? Boții n-au fost capabili să răspundă. Care boți? Cine poate ști, sunt milioane. Căutăm acul în carul cu fân? Nimeni nu e dispus să încerce. Deci Daniel Ioniță ramâne o victimă colaterală. Miliarde de alte conturi mai funcționează, deci sapiens își vede de treabă. Se mai poate face ceva? NU.

Nu va pieri nimeni din cauză că site-ul unei comunități de schimburi culturale româno - australiene a fost șters de pe net. Rămâne gândul că oricând, orice alt site poate avea același destin. Iat noi? The answer, my friend, is blowing in the wind.. Răspunsul îl știe doar vântul.