Nu cititorul e problema..

Cu aceste cuvinte își încheie Adrian alui Gheorghe editorialul din recentul număr al revistei ‘Conta’. End of chapter? După noi.. analfabetismul? Dramatizare unilaterală. Să riscăm o privire în jur. Dinamica comunicării. Principalul instrument: telefonul. Ocupă cel puțin 80% din sfera comunicării. Unitatea de măsură: ecranul. Dacă nu comuta automat, o facem noi cu degetul. Verbul aferent: scroll. Afectat, printre alții: scriitorul. Privilegii pierdute. Sic transit..

Când ne-am cunoscut și împrietenit, Adrian alui Gheorghe și subsemnatul, cartea era singurul refugiu. Ziarele, suport pentru murături în cămară, la revistele literare trebuia să sari peste primele pagini, TV 2 ore pe zi, serialul ‘Familia Ceaușescu’. Timp de lectură: berechet. Era ceva să ajungi scriitor. Erai purtat prin lumea bună ca un trofeu, aveai dreptul să te îmbeți și erai considerat genial. Până și marele partid avea grijă de scriitori să nu-i lase să tulbure apele. Cărți oprite de a tipar sau de la difuzare - dovadă că contau. Ați mai auzit azi de un politician îngrijorat de o carte? Acesta e un diagnostic. Argumente: dacă partidul pe stil vechi ar fi suspendat, să zicem, revista ‘Tribuna’ din Cluj, era Dragobete la pătrat în presa occidentală. În primii ani de democrație originală, aceeași revistă o pierit silențios, pentru a fi apoi reanimată de Consiliul Județean ca anexă a biroului X. Asta ce vă spune?

Mie îmi spune cât un serial pe Netflix. Romanele unor Buzura, Preda, Breban erau un coșmar pentru autoritățile ‘socialiste’, îi opreau de la publicare - scandal, îi publicau integral - scandal, se negocia la sânge ‘ce se taie și ce rămâne’. Cărțile se vindeau, chiar cu profit, chit ca asta nu era o problemă în economia la comandă. Iar revistele și editurile decideau ce apare și ce nu. Cenzură? Da. Dacă nu te publicau ei, nu existai. Alt monopol pierdut. Mii de edituri de abia așteaptă autorii dornici de notorietate. Editor poate fi orice administrator de s.r.l. Mai sunt și altfel de editori, dar nu mai au exclusivitate. Nici Uniunea Scriitorilor. A apărut Liga. Așteptăm.. Breasla, Corporația sau Cooperativa..important e să fie înregistrată ca ONG. Sediu, ștampilă, bilanț. Tot tacâmul. Și legitimații. Cu poză, vizate de PDG.

Azi? Cărțile, mult mai multe decât atunci, apar ‘cu sprijinul…’ Sunt și excepții, rare și prea puține. Întreaga noastră viață culturală se clădește pe banul public. Normal că trebuie să te porți frumos cu donatorul. Iarăși excepții. Puține. Încrucișarea floretelor cu autoritatea cu este o condiție obligatorie, dar câți autori se întreabă ‘ce ar dori să citească cititorul’? Întrebare ingrată. Cândva făcea diferența dintre scriitori și noi, jurnaliștii. Atunci erau mai mulți cititori și mai puțini scriitori. Azi, cititorul de carte tipărită e o specie pe cale de dispariție și nu cititorul ar trebui să fie îngrijorat din cauza aceasta.

Literatura, așa cum am știut-o cândva, nu mai există. Nu mai există nici cititorul din vremurile acelea. Cititorul de tip nou este o enigmă, iar scriitorul contemporan nu e curios să o dezlege. Pe rețelele de social media se adună nori de furtună. Cerul literaturii e senin. Undeva, ceva nu funcționează. Literatura vine cu drame neîmpărtășite. Cu întrebări la care nu se găsesc respondenți. Sau cu răspunsuri de care nu a întrebat mai nimeni.

Exagerez? Greșesc? Doamne dă! Demonstrați-mi că bat câmpii. De-abia aștept cartea la care cererea depășește oferta. Ce n-aș da să mai apuc să vorbim despre tiraje, exemplare vândute, reeditări. Nu cred că e imposibil. Ca să fiu sigur că nu mă va ierta nimeni: nu cititorul e problema, ci suficiența autorilor.