Privatizarea culturii

În cele două republici anterioare (populară și socialistă) politicul exercita controlul direct asupra culturii prin cenzura de fier. Nimic nu trecea de vigilența activiștilor responsabili cu paza sufletelor noastre. Iar când trecea câte ceva, trecea doar cu ordin de sus.

A treia republică are alte obiceiuri. Cenzură nu mai există, în schimb avem banul, mai exact banul public, iar pentru accesul la punguța obștească se fac lucruri care nu se făceau nici pe vremea lui Stalin. Azi nimeni nu mai ordonă, ordonatorii de credite stau cuminți în birourile lor elegante și așteaptă să fie seduși. Este problema inițiatorului unui proiect cultural să găsească cuvintele potrivite pentru a le spune domniilor lor ceea ce vor să audă. Ei ascultă și dau din cap, iar după un timp afli dacă ai tras lozul câștigător. Demnitarul este încântat, în fond i se dă importanță, iar importanța înseamnă voturi. Autorul de proiect este și el mulțumit. Nu are de dat decât o singură bătălie, cea pentru finanțare. Cu finanțarea garantată, el devine ordonator secundar de credit, adică din acel moment îi vor face alții curte pentru a prinde câte o felie de buget. Publicul nu contează. Se vor găsi câțiva prieteni, niște curioși și alții care n-au altceva mai bun de făcut, cât să populeze pozele care vor documenta succesul proiectului. Nu-i întreabă nimeni dacă le-a plăcut sau nu, eventual primesc niște chipsuri și un suc, ajunge. Așa ne-am obișnuit, care obișnuință a devenit a doua natură. Amatorii de astfel de chermeze sunt din ce în ce mai puțini, concluzia convenabilă este că lumea nu mai înțelege cultura, în timp ce ‘pe vremea noastră’..

În 15 ianuarie anul acesta am trăit o experiență diferită. Am fost la ziua culturii organizată de data aceasta din fondurile participanților. Am înțeles că dacă cumperi un bilet sau participi la fondul comun, ai dreptul să fii acolo și asta e altceva decât să fii invitat. În primul rând nu contribui la o manifestare care nu-ți place. De data aceasta ești chiar tu cel care alege, nu un demnitar în spatele ușilor închise. Organizatorul nu mai trebuie să fie pe placul celui care aprobă, el e nevoit să țină cont de preferințele publicului din care faci și tu parte.

Înviorat de aceste idei am intrat în sala din care lipseau locurile pentru oficialități, care oficialități au lipsit cu desăvârșire, deci toată lumea s-a concentrat liniștită asupra spectacolului. Au lipsit și cei care veneau de obicei fiindcă ‘nu se cade să lipsim din moment ce merge șeful’. Aici, în absența șefilor, erau doar oameni veniți pentru spectacol. Asta s-a simțit de la început, publicul era mult mai implicat iar cei de pe scenă au gustat fiorul care venea din sală și au prins la rândul lor aripi.

Gândurile mi-au zburat imediat spre alte situații posibile: o carte sau o revistă pe care o cumperi, deci e limpede că o vei citi, altfel n-ai fi dat banii pe ea. Recunosc că imaginația mea a prins la rândul ei aripi și am văzut, ca printr-o ușă întredeschisă, o lume în care scriitorul primește un onorariu pentru munca sa și nu mai vine cu bani de-acasă pentru tipar. Am văzut o cultură a oamenilor, nu a consiliilor și a altor instituții. În principiu nu e nimic rău în existența acestor instituții, dar atâta timp cât ele sunt doar o expresie a unui algoritm politic vor trăi în lumea lor și nu în lumea reală unde se găsește publicul.

Nu știu dacă celor aflați în competiție pentru putere le convine o astfel de lume în care ei administrează, însă nu mai controlează. Știu că internetul le dă multă bătaie de cap, altfel nu l-ar vorbi de rău atât de des. Când trei sferturi din traficul audio-vizual are loc pe platforme internaționale, te întrebi (retoric) ce mai controlează CNA sau alte instituții ale statului? Răspunsul vine tot de la autoritățile care au anulat ultimele alegeri în împrejurări de pomină. Evident, internetul le-a luat-o înainte.

Plătim taxe și impozite, deci e normal ca o parte din acei bani să se întoarcă și la cultură. Metoda după care se întorc e discutabilă. Ce ar fi dacă din banul public ar fi subvenționate biletele, cărțile și revistele vândute? Ar fi o foarte simplă armonizare a opțiunilor publicului cu deciziile celor care administrează bugetul. Un evident câștig pentru democrație.

Z. D.